Preacuviosul Părintele nostru Dimitrie cel Nou

Acest Cuvios părinte a trăit pe vremea împăraților româno-bulgari ai veacului al XIII-lea. Era din satul Basarabi, pe apa Lomului, și a fost păstor de vite în satul lui și multă vreme și-a ascuns sufletul sub haina unui umil păstor la vitele satului. Ne este cunoscută o singură întâmplare din vremea aceea a vieții lui. Într-o zi, pe când umbla prin iarba înaltă, în urma vitelor satului, a strivit din grabă și din nevedere toți puii golași dintr-un cuib de pasăre. Și s-a simțit vinovat, în inima lui, ca pentru o mie de morți și și-a pedepsit piciorul cu care greșise, neîncălțându-se trei ani întregi, nici vara, nici iarna, în chip de ispășire.

 

Într-un târziu, s-a făcut călugăr la schitul ce se afla într-o peșteră, nu departe de satul Basarabi. Și aici și-a dus viața lui ascunsă, tot în ascultarea de păstor la vitele mănăstirii, petrecând în post, în rugăciune, în privegheri și în nevoințe. Înălțimea vieții lui de taină, lacrimile lui, văpaia rugăciunii, numai Dumnezeu, Cel ce vede toate, le știa. A murit în peșteră, pe lespedea de piatră pe care dormea totdeauna, în mijlocul vitelor, pe malul râului Lom. După moarte, închizându-se cu pietre gura peșterii, aceasta s-a schimbat astfel din chilie în mormânt. Deci trecând multă vreme, a venit mare apa Lomului de a surpat copacii și pietrele dimprejurul apei. Atunci au căzut în apă și cele două pietre dinăuntrul peșterii, care cuprindea moaștele Sfântului și multă vreme au stat acolo. Însă, de multe ori, la locul acela, juca peste apă o flacără de lumină, crezând oamenii că este o comoară. Și, vrând Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat Sfântul în vis unei copile bolnave de duh necurat, căreia i-a zis: “De mă vor scoate părinții tăi din apă, eu te voi tămădui”. Și i-a arătat locul. Astfel, l-au găsit întreg și luminat și l-au pus în biserica satului și, din clipa aceea, prin moaștele plăcutului său Di-mitrie, Dumnezeu a lucrat ne-numărate semne. Nu știm care domn al Țării Românești a încercat, odată, să aducă moaștele Sfântului Dimitrie la biserica lui din Bu-curești, dar, neizbutind, a ridi-cat cu cheltuiala sa, la Basarabi, peste moaștele Sfântului, o preafrumoasă biserică. Între anii 1769-1774, s-a pornit război între ruși și turci. Ajungând armatele rusești în acel sat și gândindu-se să pună la adăpost moaștele Sfântului de prăpădul războiu-lui, au voit să le trimită în altă parte. Atunci, un creștin din Bu-curești, Hagi Dimitrie, a cerut moaștele Sfântului, ca să le a-ducă în Țara Românească. Drept aceea, tot în acele zile, moaștele Sfântului Dimitrie, întâmpi-nate cu mare alai, au ajuns în București și au fost așezate în biserica cea mare a Mitropoliei, unde se află și astăzi, mitropolit al țării fiind, pe acea vreme, Prea-sfințitul Grigorie. Și îndată a simțit tot poporul ocrotirea Sfân-tului, că nu numai războiul din-tre muscali și turci a încetat, ci și boala ciumei cea înfricoșată a contenit. Și mult ajutor și mare folos câștigă toți cei care, cu cre-dință, aleargă către dânsul.