Spiritul Marelui Voievod veghează

Sunt prăfuit, respirând monoton viață modestă. Seara, în centru, un pic de agitație. Prășitul e pe sfârșite; palmele bătătorite, crăpate, mă uimesc cu crestele și crevasele pielii scorojite de muncă brută. O bere, și pacea coboară. O pizza “La italianu”, care cu grijă și-a amenajat o pizzerie pe meleaguri moldave, fugind de tumultul lumii occidentale, căutând, spune el, pacea și tihna, dar desigur și câștigul suculent. Locuiesc într-o cameră din acareturile Bisericii Albe, ctitorie a lui Ștefan cel Mare și Sfânt, cămăruță amenajată modest, pe latura de nord a curții, însă primitoare și odihnitoare, dacă nu ar fi acea umiditate persistentă și sâcâitoare. Seara, sub lumina lunii pline, ca o mămăligă moldovenească, albul crucilor din cimitir mi se pare orbitor. Cimitirul e la est de monument, pare vast și, deși sunt de ceva timp aici, nu am catadicsit să citesc numele de pe nici o cruce. Mai bine să rămână o mare de cruci neidentificate. Nu am chef de concret.

 

Inefabilul plutește în aer. E atâta liniște. Ce pace! Bufnița, care toată ziua a moțăit într-una din ocnițele de pe fațada de nord, și-a luat zborul. Viața de noapte începe. Am văzut un licurici, am vrut să-l prind, să-l pun în pahar, dar m-am răzgândit. În vastul spațiu al morții, unde locuiesc, nu am dreptul să curm o viață. Imagini stranii îmi trec pe dinainte. Baia, capitală a Mol-dovei, azi un sătuc ponosit; și ce bătălii s-au purtat. Câte coi-furi zac în adâncuri, câte arcuri și sulițe frânte, zăbale, harna-șamente, scuturi și săgeți. Dar trupurile unde sunt? Îmi trec pe dinainte șirurile de husari, decimate în acele crâncene în-cleștări. Tropote de cai, țipete, vaiete, nechezat prelung și dureros, vuietul venind din a-dâncuri. Apoi, dintr-o dată, liniște profundă. Un schelă-lăit, un grohăit și vaietele ră-niților muribunzi înainte de a-și da duhul. Câtă măreție și decădere în “bătălia de la Baia”! Mare victorie a viteazului voievod, victorie ce i-a netezit calea spre o domnie lungă, luminoasă, chiar miraculoa-să. Marele domn își împlinea me-nirea cu un triumf răsunător. Acum, când scriu, de o săptămână plouă, plouă, pânză neîntreruptă între cer și pământ, un diluviu hrăpăreț, nemilos, ucigător. În lumina fulgerelor, biserica ridicată de voievod, ca semn de mulțumi-re, mi se pare trupul unei uriașe corăbii biruitoare, o navă extraterestră, ce sparge cu ca-rena hăul întunecos. De mult nu s-a mai revărsat asemenea puhoi de ape, bezmetic, perpendicular, ca într-o îmbrăți-șare umedă a morții. Totul e înghițit de ape. Spre diminea-ță, ploaia s-a rărit. După-amia-ză, mijește soarele. A fost ai-doma acelei bătălii crâncene, în care săgețile veneau ca o ploaie deasă peste husari, îmbrățișându-i cu tăcerea morții. De la ridicarea monumen-tului de către marele voievod, au trecut aproape cinci veacuri și jumătate și biserica a rămas nepictată, imaculată, străjer al creștinătății. Iată de ce i se spune Biserica Albă. Mă pre-gătesc să urc în turlă și să pic-tez; coincidență, stranie în-tâmplare, acum, când în țară este atâta jale și apele au rupt poduri, au surpat drumuri și au dărâmat case, când mii de animale s-au înecat, iar puho-iul a luat și vieți omenești, eu pictez “Liturghia Îngerească”. Răpăitul picăturilor de ploaie pe acoperiș se transformă în ritm molcom de axion, cântat de cetele îngerești în surdină, purtând trupul Mântuitorului pe giulgiul imaculat. Pictez, pictez, transfigurat, aproape în transă. Ce măreție! Natura dezlănțuită nu mă înfricoșea-ză. Mă ajută să-mi găsesc pa-sul, cadența în mișcările mâi-nii ce așterne tente colorate, dese, late, mici, înguste, largi și ample, tente ce în final închid cercul tamburului într-un tot coerent, dominat de Tronul Hetimasiei, la răsărit, și de Giulgiul cu trupul Mân-tuitorului, la apus. Chipurile îngerilor, blânde, luminoase, feciorelnice, prefigurează liniștea și pacea ce se vor aș-terne după potopul de afară; ridic o rugă și-L implor pe Dumnezeu să aibă milă și să înceteze urgia. Cobor de pe schelă obosit, dar plin de bucuria lucrului bine făcut, feri-cit căci, iată, Dumnezeu mi-a ascultat ruga. Ploaia a încetat. Apare luna plină. Licuricii au dispărut, bufnița continuă să moțăie în ocnița ei de sub streașină. Crucile din cimitir sunt tot mai albe. În acalmia ce urmează, spiritul Marelui Voievod mă bântuie noaptea și mă face să cred că pot fi un învingător: ca și el! Prof. universitar NICOLAE SAVA