Surâs și elegie

Am nimerit acest titlu, emblematic pentru surâzătorul melancolic George Onica, din îndelung amânata sa primă carte de poeme „Moartea aurind fructele” (Ed. Mesagerul, Bistrița, 2005) sintetizând deopotrivă poesia și pe actantul ei. George, aparent a pierdut „trenul” generației, vine tomnatic la „târgul de fete” al Poesiei, care se tot așază și reașază după cum bate vântul în tigva criticilor, în antologii necitite și istorii neisprăvite. El, poetul, cultivându-și chiar ostentativ… neimportanța, nu-i un nume străin. Exprimările sale au trezit mirări și emoții, exclamații pe măsură și nădejdi într-un cerc nu cu puțină cuprindere, din care au făcut parte M. Vișniec, D. Pișcu, Dina Hrenciuc, Ion Filipciuc, Tr. Rotaru, Tr. Postolache, Const. Alex. Butoi și, mai târziu, chiar eu.
 

George Onica părea un om care nu are încredere în ce ros-tește, dar cred că acesta era un truc elegant și, totodată, viclean, pentru că știa prea bine că nu era izvorâtor de vorbe, ci de sti-huri cu vanilia și ambrozia Poe-siei. A amânat mult, foarte mult tipărirea textelor într-o carte, și din pricini exterioare, firește, dar și pentru că… vinul liricii sale s-a vrut euharistic, nu borș de piață. Și, iată, dovada – volu-mul de față – de la enigmatica ilustrație a copertei întâi, până la pagina 65 cu care se încheie – e o demonstrație de răbdare ascetică, de filocalie secretă, de iubire care-și arde caratele în cele mai ermetice sanctuare ale eului. Cartea, împărțită în 5 secțiuni/cânturi e un poem în nota requiem-urilor lui Bach, Händel ori Mozart: moartea veselă și viața pâlpâind pe cru-cea destinului se întrepătrund permanent. Voi transfera doar în această amicală epistolă, fără pretenții critice, câteva versuri cu sono-ritate de perlă și puritate de mă-lin înflorit: „în iarba fragedă ca o copilărie/ochiul ciclopului e atât de singur…”; „pășește peste marginea verde a zilei/ocolește păianjenul care secretă fir alb…”; „bruma împodobea morții/muntele cu filoane urla în întu-neric”; „un salon de lux plutea printre norii nimbus”; „pânza sângelui tău iubit/în zori va flu-tura la catarg”; „dormeai –/fuga lui a devenit în timp idee”; „zboară hulubule alb zboară/în lungul glonțului palid încă fier-binte”; „voci și voci/atingeau membrana de apă”; „…peste șapte ghețari peste câmpul cu oase/numele ei ca un zeppelin plutea…”; „a nins a nins/șapte lumânări arzând sunt surorile mamei…”; „tac/moartea e un tablou/ milioane de crini sălba-tici foșnesc pe ghețar”; „…taci/noaptea-i familia mea/cânt de foame și tristețe cânt în șoaptă”; „tristețea își vede scheletul în ape moarte”; „o creangă cu li-curici luminează masa săracu-lui…”; „Bucură-te că ai o odaie/unde mor lămpile în zori, fru-mos”. George Onica e un bene-dictin al versului, un șlefuitor de lentile. În exprimări lapidare, până a deveni haiku-uri, reu-șește să concentreze tensiuni existențiale pe măsura contem-plativilor stoici; dar și în desfășu-rări mai dense în amplitudine nu e în afara liniei moderne și postmoderne. „Homo homini lupus est”, „Marele maestru al cruzimii”, „Schiță de revoluție”, „Veto”, „O seară cu Polifem”, „Adio” sunt texte concludente. Poetul, când „sufletul se rupe de carne” e „o peșteră cu mii de lumânări rotindu-se sus”, „trece prin urletul coloanelor verzi de apă”, ca o sumă de „raze în sti-clă”, odihnindu-se pe inima „gi-gantică și rămuroasă” a Dragos-tei. Poetul, sinonim cu „ochiul înlăuntrul frigului”, viețuind „dincolo de lumea moartă a pa-ingului, afară în întuneric”, un-de „foșnesc și… sună galaxiile”, într-o izolare „lină ca spirala melcului”, „ca un psalm tânăr cu privighetori”, nu caută alte revelații decât „crinii înghețând în extaz”, „(sânii cu bănuții ro-tunzi tremurând)”, ascultând „urletul timpului”, „șarpele de sticlă curgând” între „NU și AMIN”. George Onica face parte (de mult, de mult) dintr-o trupă cu lire diafane: Cezar Baltag, Con-stanța Buzea, Daniel Turcea, Daniela Caurea, Roland Gaspa-ric, Paul Grigore, C. Hrehor, Simon Petru Oprea și, alături de ultimul rădăuțean, concitadina Mihaela Herghiligiu. Îngerul inspirației l-a tras de mânecă („hâdul pitic pitit într-o circumvoluțiune”), acum știe „cine mișcă atomii în conturul unui suflet”, acum îi poate striga sufletului: „Bucură-te vei fi sus/în buchetul de lumini în odaia cerească”, în care se intră prin Poesie! Dincolo, „moartea au-rind fructele”, e în lucrul său. A auri înseamnă a nemuri; poeții, numai ei știu aceasta. George Onica, rezemat în „clar de spadă” e între știutori, mai des când „durerea își închide bucla” și „bea ger foarte senin”…

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: