Firea pocăinţei o simte fiecare suflet raţional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăţilor dispreţuieşte…”. De aceea întâlnim pocăinţa şi la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învăţături dumnezeieşti, ci un sentiment natural al sufletului raţional.
Exemple de adevărată pocăinţă sunt nenumărate în întreaga istorie a Bisericii şi în cele trei perioade ale sale, în cea dinainte de Lege, un exemplu grăitor îl constituie Iov, care spune următoarele cuvinte vrednice de notat: „Şi dacă păcătuind fără să vreau, mi-am ascuns păcatul, căci nu m-am sfiit de mulţime numeroasă ca să mărturisesc înaintea lor”. În perioada Legii, un loc special îl deţine David, a cărui roadă a pocăinţei o constituie vestitul Psalm 50 în care se descrie în mod unic adevăratul cuget al celui ce se pocăieşte. Cât priveşte perioada Noului Testament, să ne amintim tâlharul, desfrânata, fiul risipitor, vameşul.
Marele har şi dar al pocăinţei nu este dat simplu şi formal omului, ci este un dar mişcat de Dumnezeu, pentru întărirea păcătosului şi mântuirea lui, după cum reiese din textele profetice ale Vechiului Testament, care îl mişcă pe Israel la pocăinţă încât cineva se minunează de stăruinţa cu care dragostea dumnezeiască cheamă neîncetat la întoarcere şi la pocăinţă pe păcătos, până la a-l asigura cu jurământ că Dumnezeu „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu”. (Părintele Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, traducere de Laura Enache, în curs de editare la Editura Doxologia)
Comentarii