Asculta aceeaşi muzică. Niciodată nu asculta altceva. Nu povestea decât rareori o amintire, o amintire a tinereţii, tot ce îi rămăsese din sufletul acelor vremuri.
O privea cum vine, cum pleacă. Era o colegă, o colegă despre care nu avea nimic rău de zis, nimic foarte bun. Stătea în aceeaşi bancă, lucru pe care el nu-l înţelegea. El putea sta şi în faţa catedrei profesorului, la Universitate, şi mai în spate, nu avea importanţă.
Nu ştia mai mult despre ea; nu simţea nevoia să ştie mai mult, până când, într-o zi, a văzut că asculta ceva la un casetofon mic. A fost curios, a întrebat ce este, ea a întors capul şi i-a răspuns: „Muzică de Frédéric Chopin”. În timp ce asculta, a văzut că ea zâmbeşte, că aproape râde, că radiază o fericire imposibil de descris, imensă. A întrebat-o ce s-a întâmplat. Muzica îi adusese aminte de ceva, ceva din copilărie, imaginea unui frate mai mic, de care aproape că uitase. Chiar şi faţa lui, o viaţă fusese neclară şi acum devenise clară.
Fără să mai asculte, râdea, râdea imposibil, un râs pe care şi-l aducea aminte neclar, doar că văzuse că nu era al bucuriei, al veseliei, ci al unei trăiri pe care aproape nimeni nu o are – uimire, fericire, regăsire.
Nu a mai văzut-o, a înţeles de la colegi că s-a întors acasă, în munţii ei, de unde cine ştie cum coborâse, pentru a asculta acolo, în acea zi, muzica lui Chopin şi a se întoarce la traiul şi amintirile ei.
A trecut viaţa; nu s-a mai gândit la ea, dar tresărea de fiecare dată când cineva vorbea despre muzică sau despre copilărie. A rămas singur, până când şi-a dat seama că ea este unica amintire pe care nu o uită, râsul şi fericirea ei.
Acum a început să asculte aceeaşi muzică, acelaşi Chopin, pentru a regăsi, în memorie, sufletul ei, tot ce a regăsit ea în amintire, copilăria, fratele mai mic, toată neţărmurita bucurie a reîntâlnirii. Aşteaptă de la acea muzică râsul ei, acel sunet imposibil, acea uriaşă iradiere de fericire, acelaşi lucru care venea din trecut.
O aşteaptă de la casetofon pe ea, îşi aşteaptă, de fapt, sufletul, îşi caută sufletul în muzica în care ea îşi regăsise viaţa.
NIADI CERNICA
Comentarii