Motto: „Bucovinenii şi-au scris singuri istoria lor, n-au trebuinţă să le-o scrie străinii sau şi românii, care n-au trăit-o direct” (M. Iacobescu)
Ion Creangă
Literatura română câştigă teren în Bucovina – îşi continuă George Tofan scrisoarea sa în „Viaţa Românească” (vezi V.R., an V, nr. 2, februarie 1910, p. 986-989) – încât scriitorii români sunt azi mult mai bine procuraţi şi citiţi decât cu zece ani în urmă.
O activitate culturală bine condusă şi având şi concursul cercurilor literare şi culturale şi literare din România – din Regat – ar putea face încă minuni – mai mult chiar!
Aceste constatări care s-au făcut şi cu alte prilejuri recente s-au evidenţiat mai ales cu ocazia vizitei ce ne-au făcut-o câţiva din membrii Societăţii Scriitorilor Ro-mâni, recent, în luna martie 1910.
În memoria lui Ion Creangă – de la trecerea în eternitate a căruia s-au împlinit 20 de ani – a organizat Societatea Scriitorilor Români cinci şezători literare şi anume: câte una în Suceava, Câmpulung, Rădăuţi şi două la Cernăuţi.
Aproape o săptămână întreagă scriitorii români au fost oaspeţii bucovinenilor. Aceştia, în împrejurările vitrege în care trăiesc, au căutat să le arate toată simpatia de care se bucură literatura română în Bucovina şi reprezentanţii ei la noi.
Venirea scriitorilor români în Bucovina e o faptă de mare însemnătate. Putem afirma că această venire e un eveniment cultural deosebit de important, prin aceea că scriitorii au venit în număr destul de mare şi în Cernăuţi au fost 9, reprezentând mai multe direcţii din mişcarea literară. Această însemnătate creşte şi prin faptul că nu s-a oprit numai în Cernăuţi ci au colindat şi în provincie, dând ocazie şi altor regiuni româneşti ale Bucovinei să-i poată saluta şi asculta. Dar, cel mai mare câştig al acestei vizite a fost participarea străinilor la comemorarea celui ce-a scris în cea mai frumoasă limbă literară populară.
La Câmpulung şi Rădăuţi, de pildă, ţăranii au ascultat cu evlavie pe neîntrecutul interpret al lui Creangă, pe maestrul Mihail Sadoveanu. Pe urma acestor şezători, ţăranii care au participat – şi cei ce n-au participat, dar au aflat amănunte din povestirile înflorite ale participanţilor – vor regreta ani de-a rândul, cum regretă şi azi, că n-au văzut Expoziţia Română, care în mintea lor a ajuns un simbol – s-au ales cu mai multă dragoste de neam, decât pe urma a sute de cursuri şi conferinţe.
Câmpulungenii, conştienţi de datoriile lor, au şi făcut scriitorilor o primire care i-a mişcat până la lacrimi. S-a văzut, cu această ocazie, mai bine decât oricând cât de primitor, de impresie frumoasă e sufletul omului din popor.
Şi să nu uităm nici pe ţăranii din Rădăuţi care, cu respect, s-au apropiat de scriitori şi le-au cerut cărţi româneşti de-ale lui Creangă şi cărţi româneşti de-ale lor: e o cerere ce se ridica din toate satele şi oraşele Bucovinei. Şi e de datoria clasei culte a preoţilor, învăţătorilor şi profesorilor să se îngrijească de aceste cărţi, pentru satisfacerea acestor cereri.
Dacă am amintit mai înainte de folosul ce l-au avut ţăranii de pe urma acestor şezători şi sărbători culturale – folos care i-a sugerat d-lui Sadoveanu ideea de-a organiza în câteva centre din Bucovina mai ales şi mai des, şezători literare – era de la sine înţeles că pătura cultă se va folosi de pe urma acestor serbări. Mai mult decât oricând, societatea cultă din Bucovina are nevoie de astfel de impulsuri culturale fiindcă Bucovina culturală se află la o răspântie. Generaţia bătrână, naţionalistă şi ea, dar mai ales mai mult naţionalizată de zile mari, e pe cale de-a trece conducerea neamului generaţiei mai tinere care, dacă nu s-a putut dezvolta sub împrejurări mai favorabile decât cea vârstnică, crescută fiind în aceeaşi atmosferă neprielnică idealului cultural naţional are, totuşi, o brumă culturală mai substanţială, literatura înfloritoare din Regatul român, care azi, mai mult ca oricând, e gustată de publicul nostru, stând la răspântia unde se întâlnesc cele două drumuri: al cosmopolitismului şi al culturii naţionale. Generaţia tânără are nevoie de mare sprijin. Scriitorii români au făcut o faptă extrem de bună şi necesară.
La şezătorile amintite au participat scriitorii: M. Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Şt. O. Iosif, Natalia Iosif-Negru, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Ion Minulescu, Caton Theodorian şi A. Herz. Ei au citit din opera lor, au recitat versuri, iar Sadoveanu a citit ţăranilor din Creangă, din volumul „Oameni şi locuri”, despre Humuleşti. Despre Creangă au vorbit şi scriitorii bucovineni: Liviu Marian şi George Tofan.
P.S. Dar vai: ca şi la teatru venit din Regat, era ignorat nordul înstrăinat Siret, Storojineţ, Vijniţa, Zastavna!
Titu Maiorescu
Pe vremea memorabilelor lupte de idei din Societatea Studenţească „România Jună” din Viena – scrie George Tofan (V.R., anul V, nr. 2 – 1910, p. 286-288) – între studenţii români – care aderau la direcţia nouă şi părtaşii vechii orientări existau duşmănii, controverse, discuţii aprinse, lupte între grupuri.
Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (al cărei secretar era tocmai scriitorul acestor rânduri, n.n. M.I.), prof. univ. dr. Sextil Puşcariu de la Catedra de Limba şi Literatura Română, studenţii români de la Universitate au fost iniţiatorii festivităţii ce a organizat o adunare festivă cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani a lui Titu Maiorescu.
La festivitatea de la Cernăuţi a luat parte lume multă. Studenţi, profesori, intelec-tuali şi funcţionari din oraş, învăţători, preoţi, elevi din clasele mari de studii.
Cuvântul de deschidere l-a rostit profesorul univ. dr. Sextil Puşcariu. Cu vocea lui calmă, rară, sigură, el a fixat şi caracterizat principalele date ale vieţii şi activităţii Omului omagiat.
Titu Maiorescu s-a născut în 1840 într-o familie românească de intelectuali.
Tatăl său, Ion Maiorescu, era oltean din Craiova. A trăit între anii 1811-1884. A fost profesor şi inspector şcolar, pedagog şi scriitor modest cu vederi progresiste. La 1848 guvernul provizoriu din Ţara Românească l-a trimis pe Ion Maiorescu ca translator la Pesta, capitala Ungariei, Viena şi Frankfurt pe Main, în calitate de înalt funcţionar Eforiei Şcoalelor. Prin 1874, după o călătorie efectuată în sudul Dunării, printre românii răzleţiţi în sud i-a descris şi ne-a lăsat o lucrare intitulată „Itinerar în istorie şi vocabular istorico-ro-mân” (1874). A fost frământat de gândul redactării unor proiecte pentru înfiinţarea Societăţii literare din care să se nască un forum cultural central, care să rezolve uniformizarea scrisului, gramaticii ro-mâneşti şi coordonarea vieţii spirituale – adică naşterea Academiei.
Fiul său, Titu (1840) şi-a făcut studii temeinice în ţară şi Occident, în lumea austro-germană, întorcându-se cu o pregătire temeinică şi filosofică solidă, afirmându-se ca profesor universitar la Iaşi, Bucureşti, gânditor, orator, scriitor politic, devine unul dintre întemeietorii şi fondatorii Societăţii cultural-politice Junimea (1863) şi coordonator al publicaţiei acesteia „Convorbiri literare”. S-a impus ca un gânditor politic conservator şi junimist, animator şi îndrumător cultural, închegând şi promovând o concepţie novatoare viguroasă, serioasă, ca teoretician, critic şi istoric literar, formulând şi difuzând în cercurile culturale româneşti „condiţiile elementare de existenţă a scrisului şi a actului critic literar-artistic”. Combătând aşa-zisele „forme fără fond” în cultură şi economie, impunând şi promovând cele mai exigente şi consistente valori intelectuale şi artistico-literare de prim rang, precum au fost la vremea sa: Eminescu, Caragiale, Creangă, Slavici şi mulţi alţii.
Principalele sale scrieri au fost: „O cercetare critică asupra poeziei româneşti la 1867”; „Despre scrierea limbii române” (1866); „Direcţie în poezia şi proza românească” (1872); „Literatura românească şi străinătatea” (1882); „Poeţi şi critici” (1886). A mai scris „Logica” (1876), „Discursuri parlamentare” (vol. I-IV, 1887-1904), „Istoria contemporană a României. Jurnal”.
Relevând, în general, contribuţia sa în cadrul Societăţii Junimea şi a „Convorbirilor literare”, relaţiile sale cu Eminescu etc., faptul că „în direcţia nouă” Maiorescu a impus şi utilizat creator şi „un stil de gândire şi de expresie”, Sextil Puşcariu a declarat în final că Titu Maiorescu a avut satisfacţia să vadă că „timpul i-a dat dreptate în toate”.1
În continuare – revenind la scrisoarea lui George Tofan – acesta relevă că stu-dentul Aurel Ştefanelli a arătat pe larg meritele lui Maiorescu în mişcarea culturală.
În finalul adunării festive o telegramă semnată în numele întregii comunităţi de profesori şi studenţi din Cernăuţi a fost trimisă sărbătoritului, numindu-l „Nestorul criticii române”.
Frumos s-a sărbătorit şi la Societatea Academică „România Jună” din Viena Jubileul lui Titu Maiorescu – care este membru al acestei societăţi.
Cuvântul omagial de cinstire a sărbătoritului a fost rostit de studentul român din Bucovina Dimitrie Marmeliuc, cu ocazia dezvelirii portretului lui Titu Maiorescu, la Sediul Societăţii.
A doua serbare s-a organizat în Seminarul romantic al Universităţii vieneze – a fost pentru prima oară când avea loc o acţiune românească sub acoperământul celei mai nemţeşti universităţi. A vorbit în limba germană doctorul român Ilie Bacinschi.
Cea de-a treia întrunire la care s-a omagiat viaţa, activitatea, opera şi personalitatea lui Titu Maiorescu s-a desfăşurat în Sala festivă a dietei din Austria de Jos. A vorbit profesorul univ. dr. W. Mayer-Lübke, romanist, care cu numai două zile înainte fusese proclamat membru de onoare al Societăţii Academice „România Jună”.
Ca o convenire socială, în final a vorbit Mihai Popovici, care a încheiat seria intervenţiilor în numele aceleiaşi societăţi „România Jună”. (George Tofan)
(V.R., anul V, nr. 2/Februarie, 1910, p. 286-288)
Din „Neamul Românesc”: O scrisoare colectivă a studenţilor întru apărarea prof. univ. dr. Sextil Puşcariu
Noi, studenţi ai domnului profesor dr. Sextil Puşcariu – care cunoaştem dragostea şi dorul de muncă al d-sale pentru ridicarea neamului nostru din Bucovina – respingem cu indignare suspiciunile maliţioase şi atacurile nedrepte din nr. 1 al „Apărării Naţionale” la adresa iubitului nostru profesor pe care-l ştim că este om de muncă cinstită, asigurându-l totodată pe d-sa de stima şi simpatiile noastre sincere.
(SS) Studenţii: Ion Grămadă, Vasile Liţu, Ion Bileţchi, Ion Brăteanu, Simion Ivanovici, Nicolae Tcaciuc, Alexandru Moraru, Adela Volcinschi, Adriana Volcinschi, Alecu Procopovici, Vica Ţurcan, Ivan Covată, Victor Bodnărescu, Mihai Michitovici, Constantin Leontieş, Artur Hnidei, Vasile Greciuc, Ilie Baconschi, Nicolae Comănescul, Gheorghe Năstăsescu, Sofronie Carnoschi, Mihai Ieşeanu, Gheorghe Iliuţ, Ilie Stoleriu, Vincenţiu Jemna, Gheorghe Lupu, Nicanor Hoplele, Dimitrie Turturean, Danil Hogea, Dimitrie Franciuc, Dimitrie Ieşean, Eudoxiu Antonovici.
Această scrisoare deschisă s-a trimis următoarelor ziare din Bucovina şi România: „Apărarea Naţională”, „Voinţa Poporului”, „Buciumul”, „Tribuna”, „Lupta” şi „Neamul Românesc”.
(N.R., anul III, nr. 15/3 februarie 1908, p. 236-238)
MIHAI IACOBESCU
1 Discursul lui Sextil Puşcariu s-a publicat în întregime în revista „Junimea literară”, nr. 2-3/1908, Cernăuţi
Comentarii