Propaganda Partidului – însemnând o mulţime de lucruri complicate, între care scrierea şi rescrierea continuă a istoriei proprii, care trebuie să legitimeze şi să aducă adeziune până la cea de masă, dar şi să motiveze ori să justifice mereu câte ceva, precum şi a istoriei confiscate a românilor – a fost o preocupare de prim rang a comuniştilor, fie aceştia bolşevici sau, indiferent în ce sens, emancipaţi. De aceea mulţimea de producători de discurs propagandistic şi de căi de comunicare a acestuia. Între ele, multele, în ediţii repetate şi revăzute, cu tiraje mari şi volume de sute de pagini, culegerile de documente din istoria partidului şi a mişcării muncitoreşti – alcătuite din texte ori numai frânturi de texte recuperate care să spună exclusiv ce vrea Partidul în momentul în care îşi lansează comanda. Au existat pentru asta istorici aserviţi, a existat, după război, Institutul de Istorie a Partidului de pe lângă C.C., Muzeului „Luptei revoluţionară a poporului“, se menţionează cu mândrie o Bibliotecă Comunistă înfiinţată încă în 1918 şi a existat Editura Partidului Comunist Român, înfiinţată în septembrie 1944, rebotezată ulterior Editura de Stat pentru Literatură Politică…
Aşa se poate afla că, spre exemplu, deja în 1920, în legătură cu tratativele româno-sovietice de pace şi cu problematica poloneză a momentului, simpatia şi apropierea de Franţa sunt puse în discuţie într-un articol de fond din Socialismul – desigur că inclus, pare-se că de data aceasta netrunchiat, în colecţiile de documente demonstrativ şi, fireşte, propagandistic: el oferă dovezi despre vechimea, motivarea şi felul just şi consecvent al implicării stângii muncitoreşti din România într-o problematică mult şi în termenii aceloraşi argumente frecventată de comunişti mai târziu.
Terenul pe care îl exploatează aici producătorul discursului pentru a se afirma ca reprezentând interesele ţării şi ale poporului – şi nu ale guvernanţilor – este cel al mândriei naţionale, al independenţei şi al păcii, precum şi al orientării politice care ar garanta cert satisfacerea acestora. Inerţial, expresia îmbracă încă o poziţie similară celei de partid de opoziţie, dar ea este, explicit, a masselor muncitoare: trimişii Franţei la Bucureşti, se spune, nu vin să discute – ei vin să ordone, iar astfel voinţa ţării de a trata fără gânduri ascunse cu poporul rus este intenţioanat zădărnicită de diplomaţia antantistă. Aşadar nu mai suntem independenţi? Politica externă a României se dictează făţiş de la Paris? Şi încă o politică de învrăjbire cu vecinii, o politică războinică? Şi atenţionează gazeta: Dacă guvernul nu va şti să apere politica de care ţara are nevoie, politica de pace vor şti să o facă massele muncitoare – cele care, conform lozincii de încheiere a articolului-manifest, doresc: Pace cu Rusia Sovietică! Spre deosebire de guvernanţii burghezi ai ţării, erijaţii în clasă muncitoare de la Socialismul ştiu că dragostea Franţei pentru România e de pus între ghilimele ironice, întrucât ea s-ar fi arătat în toată goliciunea ei în diversele tratative de pace unde s-au precupeţit până la centimă nevoile şi bogăţiile ţării. Este vorba de acei guvernanţi români care, în timp ce-şi declară neutralitatea faţă de Rusia Sovietică, nu refuză să se arate în compania unor reprezentaţi ai regimului imperialist rus, parte din reacţiunea cea mai neagră, care odată victorioasă, ar îneca nu numai proletariatul rus, dar întregul proletariat în sânge. Iar asta în vreme ce proletariatul puterilor europene s-a ridicat ca un singur om pentru apărarea revoluţiei ruse şi a declarat guvernelor respective că nu va permite niciun fel de război împotriva Rusiei muncitoreşti. Ca urmare: Intrigile Franţei reacţionare şi cămătare, care şi-a trimis la noi mareşalii ca să ne bage în război, trebuiesc demascate. De aceea: Proletariatul din România, atât de apropiat de Rusia Sovietică, trebuie să se ridice cu toate puterile sale să împiedice ajutorul pe care oligarhia noastră, inconştientă de interesele generale şi permanente ale ţării, îl dă reacţiunii şi contrarevoluţiunii europene.
De la înfiinţarea Cominternului a trecut mai bine de un an şi ideile mai vechi şi mai noi ori înnoite şi îmbogăţite creator de revoluţie universală, de export de revoluţie şi de republică mondială a sovietelor sunt în floare. Steagul unificator al proletariatului lumii este la ceasul acesta al istoriei, lesne de înţeles de ce anume, cel al păcii, iar pacea e văzută ca fiind un produs exclusiv sovietic. Un manifest din 1917 reţinut de culegerile de documente spunea: Pacea, dorinţa tuturor popoarelor, nu ne este adusă nici de Papa de la Roma, nici de împăraţi şi regi, nici de boieri şi fabricanţi; pacea a fost cucerită pe baricadele oraşelor Rusiei cu sângele revoluţionarilor, muncitori şi ţărani, călăuziţi de lumina socialismului! De unde şi capitalul de încredere al sovietelor, inspirator de necesar entuziasm proletar: Energia, cinstea şi convingerea muncitorimii ruse, socialismul revoluţionar a salvat omenirea din prăpastie. De azi începe o nouă eră în istoria lumii! S-a isprăvit cu partidele burgheze, cu partidele democratice, cu partidele de reforme. Revoluţia rusă a făcut primul pas, nimicind cu avânt titanic tot ce i-a stat în cale. De acum soarta lumii e legată de victoria proletariatului! Muncitorii de pretutindeni trebuie să cunoască adevărul: În Rusia nu mai există nici împărat, nici prinţ, nici boieri şi fabricanţi care să exploateze, nici politie, nici mizerie. În Rusia totul e guvernat de popor – pentru popor. Drept care: Trăiască proletariatul internaţional! Trăiască Republica Socialistă! Trăiască socialismul revoluţionar al lui Lenin ! Şi chiar sunând asta caragialian, despre inventarea la Moscova a păcii fiind vorba, dar şi a mult invocatei lupte pentru pace: Jos cu războiul dintre popoare, trăiască războiul între clase! Cu atât mai mult cu cât există acum Internaţionala Comunistă cu toate ale ei: Proletariatul din România, toate popoarele din această ţară (n.n. – A.B.: conform viziunii cominterniste, ca şi în cazul imperialismului românesc) au nevoie de pace, nu pot fi unealta reacţionarilor de la noi şi de peste graniţă. Proletariatul de la noi trebuie să fie alături de proletariatul internaţional. Este în interesul masselor muncitoare din ţara noastră, în interesul proletariatului internaţional, în interesul socialismului. Proletariatul din România nu trebuie să lipsească de la această supremă datorie…
Datorie, se vede, a proletariatului român atâta cât există el şi, din cât există, cât este socialist şi cât de socialist, iar din acesta, cât anume va fi aderând la viziunea în discuţie asupra lucrurilor. La scoaterea în iulie 1920 a publicaţiei Lupta de clasă – lămureşte articolul care, în primul ei număr, vrea să-i explice apariţia – contextul e privit cu realism. Demersul este unul propagandistic (de propovăduire), necesar tocmai pe fondul unor neajunsuri de natura documentării, dar şi a înţelegerii profunde a lucrurilor. Dacă, precum se spune, „Lupta de clasă” va căuta să fie scrisă într-o limbă cât mai populară, asta înseamnă că adresarea se face către un cititor nu cine ştie ce umblat prin subtilităţi intelectuale. Interesul pentru revoluţia proletară, dus chiar până la nivelul unui veritabil curent massă muncitorească, se poate să existe aievea date fiind ameninţările de continuare a războiului şi promisiunile de pacea îm-prăştiate darnic şi pe placul poporului jos de către răspânditorii de veşti, de idei şi de sfaturi – probabil că, măcar unii dintre ei, simbriaşi profesionalizaţi. Este, apoi, politic corect şi propagandistic optim ca, într-o publicaţie care nu se poate să nu aibă oarece stipendii suspecte, să se plece în discuţie de aici: Viaţa internă a mişcării muncitoreşti din România este astăzi dominată de acelaşi spirit pe care se întemeiază şi care formează puterea Internaţionalei a III-a – şi că numai: Afilierea la Moscova este pivotul împrejurul căruia se învârtesc toate discuţiile din sânul organizaţiei noastre. Asta întrucât sfera discuţiei a trecut de graniţele mişcării şi a cuprins însemnate sfere burgheze, încât ameninţările plouă, guvernul însuşi implicându-se în chestiune – şi n-ar fi fost de bine dacă voinţa proletariatului organizat (…) n-ar fi tăiat aripile intenţiei sale. Doar că – şi aici e aici: Partizanii de la noi ai afilierii imediate, deşi formând o majoritate sdrobitoare, numără încă prea puţine elemente capabile să se documenteze asupra I[nternaţionalei] C[omuniste] de-a-dreptul de la izvoare, din literatura apărută în limbi străine. Armamentul lor teoretic este de aceea inferior entuziasmului care-i însufleţeşte. Disproporţia dintre acest armament şi acest entuziasm explică, poate, îndeajuns exagerările în care unii, foarte puţini, dintre dânşii au căzut. Iar în aceste condiţii, „Lupta de clasă” îşi propune tocmai, în primul rând, să furnizeze acestor elemente conştiente şi militante din mişcarea muncitorească din România cât mai mult armament de care ele au nevoie. Publicaţia, graţie optimismului – care se va dovedi ingenuu – al celor care o pun în circulaţie, ar urma să vorbească despre cum comunismul de care ea ţine şi pe care-şi propune să-l propovăduiască este acelaşi pe care Marx şi Engels l-au aşternut acum aproape trei sferturi de veac în „Manifestul Comunist”, cum comunismul nu-i decât socialismul consecvent şi curăţat de infiltraţiunile ideologice oportuniste, liberale sau mic-burgheze (…). Căci cu cât mai adânc va pătrunde proletariatul conştient şi militant în comoara acestor învăţături, cu atât mai bine va putea dânsul folosi armele minunate pe care experienţa revoluţionară a Internaţionalei Comuniste i le pune la îndemână.
Aşadar, Marx, Engels şi învăţătura lor, dar nu mai puţin experienţa revoluţionară – care, într-un echivoc oportun, este, cum se va şi întâmpla, a Moscovei dată ca fiind a Internaţionalei Comuniste ori chiar a acesteia, care, în condiţia ei internaţionlă, ar fi putut însemna, cum iarăşi s-a întâmplat, mai mult decât Moscova. Şi tot aşa, datorie a proletariatului la împlinirea căreia, rezultă din documente, sunt chemaţi să participe şi alţii, în principal categoriile care ar avea primele de suferit de pe urma războiului. Dar încă nu există totuşi Partidul – acela care să reprezinte întreg poporul muncitor şi pe urmă poporul pur şi simplu, să-şi proclame identificarea cu realitatea acestora în versiune proprie şi să vorbească în numele lor.
AUREL BUZINCU
Comentarii