30 martie – 6 aprilie
O nouă săptămână în care liderii „excentrici” (traduceţi dumneavoastră termenul!) şi puternici ai planetei ne surprind şi îngrijorează pe toţi (inclusiv propriile popoare!). „Aventuri” tarifaro-diplomatico-militare se succed într-un ritm nebunesc, schimbările de direcţie (chiar cu 180 de grade) sunt zilnice, iar rateurile NU sunt recunoscute, deşi sunt absolut evidente. Mai mult, printr-o atitudine de copil nătâng, prins cu „mâţa-n sac”, sunt decretaţi vinovaţi alţi lideri, organizaţii, partide sau naţiuni. Semiblocajul din Orientul Mijlociu este cauzat, după domnul Trump, de atitudinea statelor NATO, uitând că organizaţia are, prin statut, caracter exclusiv defensiv.
Legat de acest aspect, cred că este necesar să amintesc atitudinea antiNATO şi chiar antiUE a preşedintelui american şi să încercăm să desluşim originile acestui comportament. Sper că nu vă şochez, dacă spun că, parţial, el are dreptate în sensul că „umbrela americană” care protejează Europa (şi Japonia, Coreea de Sud, Filipine, Asia de Sud, Orientul Mijlociu şi Apropiat etc.) costă contribuabilul din SUA de două-trei ori mai mult decât pe european, în condiţiile în care PIB-ul pe locuitor este chiar mai mare în unele state UE. Are dreptul să ceară mai mult? DA, însă maniera este brutală, şantajul asupra Ucrainei este oribil, iar „prietenia” cu Putin pune sub semnul întrebării democraţia şi onestitatea administraţiei Trump („spune cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti”). Cred că o contribuţie superioară la înarmare în Europa este necesară (peste 3% din PIB, pentru a recupera decalajul în dotare şi pregătire armată), dar a învinovăţi aliaţii din NATO de afectarea relaţiilor cu SUA (şi retragerea „posibilă” a americanilor în alianţă) este total aberant.
Dacă Trump vorbeşte despre „torpilarea” NATO (la Kremlin s-au destupat sticlele de şampanie, probabil…), statele mici şi mijlocii se aliază în organizaţii politico-militare, pentru a se opune tendinţelor agresive ale dictaturilor. Un „NATO” în Orientul Mijlociu format din statele arabe afectate de agresiunea Iranului este pe cale să se realizeze. De ce nu se vorbeşte despre această intenţie, dar şi despre alte alianţe politico-militare în perspectivă? Despre o „militarizare” a planetei specifică perioadei preconflict? Doar din cauza lipsei de specialişti în domeniu în mass-media? Greu de crezut…
Dar un element legat de perspectivele viitoare ale „relaţiilor” interstatale poate fi uşor detectat. Investiţiile în tehnologia militară au crescut enorm; cotaţia la bursă a firmelor de profil a explodat, tot mai multe naţiuni dezvoltate încurajează reorientarea industriei şi serviciilor către apărare (Germania, Japonia, Coreea de Sud, India etc.) pe lângă Ucraina, care surprinde toată planeta prin capacitate inovativă. Şi nu cred că mă vor contrazice mulţi, sunt convins că investitorii de peste tot au „mirosit” tendinţele actuale din geopolitică, dezvoltarea „dreptului forţei” şi necesitatea tuturor de a se dota militar pentru a descuraja agresiunile de diferite tipuri, de la războaie „hibride” până la agresiuni barbare.
Deşi nu pe faţă, în România se pune problema forţei parteneriatului strategic cu SUA în „epoca Trump”. Modul în care actualul preşedinte tratează alte naţiuni, prietene sau adversare, aproape exclusiv prin prisma avantajelor materiale de moment, ne îndreptăţeşte să fim mai „atenţi”. Dar sperăm că SUA, o democraţie puternică, va adopta o poziţie mai favorabilă Europei şi, implicit, României. Şi este foarte bine să ne raliem UE în dezvoltarea altor parteneriate încheiate recent cu Japonia, India, America Latină, Canada etc. Nu avem decât de câştigat!
DAN STRUTINSCHI
Comentarii