Doi compozitori de seamă din Bucovina, oglindiţi în „Viaţa Românească” şi „Neamul Românesc”, în 1908 (I)

Motto: „Bucovinenii şi-au scris singuri istoria lor, n-au trebuinţă să le-o scrie străinii sau şi românii, care n-au trăit-o direct” (M. Iacobescu)

În 1908, profesorul şi ziaristul George Tofan1 scria în „Viaţa Românească” de la Iaşi („V.R.”, anul III, nr. 52/1908, p. 124-126) o scrisoare pe care o intitula: „Doi compozitori de seamă ai Bucovinei, Ciprian Porumbescu şi Tudor Flondor”.

Autorul, George Tofan, avea în 1908 vârsta de 58 de ani. Era profesor de Şcoala Normală din Cernăuţi (1904-1914). Direcor al şcolii. Avea şi funcţia de secretar al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română din Bucovina. Între alte atribuţii, în cadrul acestei instituţii culturale centrale – care dirija, coordona întreaga viaţă spirituală a Bucovinei, fiind pentru această provincie ceea ce reprezenta Astra (1861) pentru Transilvania – Tofan răspundea şi de invitarea unor trupe teatrale din România. Făcea parte, din 1908, şi din Partidul Creştin Social. Era redactor-şef al revistei „Şcoala” pentru învăţătorii şi profesorii români. Din vara anului 1908 iniţiase la Vatra Dornei şi cursurile de vară pentru învăţătorii din Bucovina – după cum, prin paginile revistei „Junimea literară” (din comitetul căreia făcea parte, ca membru fondator, alături de Ion Nistor, scriind frecvent) sugerase lui Nicolae Iorga să organizeze acele cursuri populare de la Vălenii de Munte.

Scrisoarea sa, suna astfel:

O sărbătoare a sufletelor românilor de pretutindeni, care în timpul din urmă se întâlnesc din ce în ce mai des, dar parcă, încă, rar, a fost sărbătoarea aniversării a 25 de ani de la moartea compozitorului român, bucovinean, Ciprian Porumbescu.2 Ea s-a desfăşurat în centrele mari româneşti ca: Bucureşti, Craiova, Sibiu, Braşov, Cernăuţi, dar şi în oraşe şi târguri de provincie ca: Turnu Severin, Lugoj, Turnu Măgurele. Şi-a avut mult ecou regretatul fiu al neamului nostru, pomenirea sa. A fost o serbare frumoasă, demnă de marele cântăreţ, pe care a anunţat-o şi Reuniunea de cântare „Ciprian Porumbescu” din Suceava. Aceasta cu cinste poartă numele patronului ei, la mormântul lui Ciprian Porumbescu, în Stupca. A fost o serbare la care au participat toate Asociaţiile Culturale din Bucovina. Prietenul de studii şi mai târziu şi de necazuri al domnului Ciprian, părintele Constantin Morariu a scris, după invitarea reuniunii, o scrisoare festivă, pe înţelesul poporului, care s-a împărţit participanţilor, poporenilor adunaţi la mormântul neuitatului Ciprian.

Dar aniversarea aceasta, care a străbătut Românimea de la un capăt la altul, arătându-ne ca pe popor unit în cuget şi simţiri, vrednic de un viitor mai bun, ne-am ales şi cu două fapte, ce vor rămânea şi vor vorbi şi urmaşilor de pietatea acestei generaţii.

Reuniunea de cântare din Suceava a hotărât să se împodobească mormântul lui Ciprian şi să se îngrijească de o cruce.

Societatea Filarmonică din Craiova a decis să deschidă o colectă publică, din venitul căreia să tipărească cele „mai bine de 200 de creaţii ale compozitorului”, rămase în manuscris.

Scurta viaţă a acestui suflet ales, înţelegător, adânc, cu bucuriile şi durerile sale, a trăit evenimente ce sunt demne de reţinut. (p. 125).

El îi reconstituie aspectele esenţiale ale vieţii lui Ciprian şi familiei sale – numeroase şi bolnăvicioase, trebuind să lupte permanent cu viaţa şi sănătatea, cu asprimile şi vitregiile stăpânirii austriece. S-a născut la Şipotul Sucevei, între huţuli. N-a avut şcoală în limba maternă. Şi a fost obligat să meargă într-alt sat, la Ilişeşti, la rude. Tatăl său, român slavizat, polonizat, şi-a căpătat numele firesc, românesc, abia în 1881.

Părintele Iraclie Porumbescu a fost o personalitate complexă, un foarte bun patriot, un preot luminat, literat, ziarist, memorialist, cu preocupări şi realizări literare, ziariste, memorialistice şi s-a afirmat ca secretar al gazetei „Bucovina” (1848-1850). A fost prieten şi preţuit de familia Hurmuzachi. S-a împrietenit cu refugiaţii revoluţionari de la 1848-189 din Ardeal şi Moldova. Cu Vasile Alecsandri, Costache Negri, Aron Pumnul, George Bariţiu etc.

Ne-a lăsat o serie de amintiri pretinse din acea epocă a redeşteptării naţionale şi „o parte a scrierilor sale – zice Tofan – au fost adunate şi publicate de cărturarul Leonida Bodnărescu” (vezi „Scrierile lui Iraclie Porumbescu”, Partea I-a, Cernăuţi, 1898).

George Tofan ştie şi apreciază exact că „Iraclie Porumbescu a avut mulţi copii, nouă în total, dintre care au rămas în viaţă numai trei, adică doi băieţi, Ciprian compozitorul foarte talentat şi fratele său Ştefan, iar dintre fete – Mărioara, care trăia la Câmpina soţul ei era Liviu Raţiu” (p. 125).

În 1865 Iraclie, tatăl lui Ciprian, s-a mutat la Stupca, unde aşezarea aceasta a devenit cu adevărat şi „patria compozitorului” – ceea ce urmaşii au descifrat exact în timp şi i-au dat numele compozitorului.

Ciprian, după ce-a descifrat buchiile cărţii la Ilişeşti, şi-a continuat gimnaziul şi liceul la Suceava, apoi a urmat Institutul teologic la Cernăuţi. La 1875, cu ocazia jubileului de o sută de ani de la anexarea, de la luarea Bucovinei de către Austria – când ea a înfiinţat o Universitate la Cernăuţi – teologia s-a transformat în facultate în cadrul acesteia şi studenţii – după modelul studenţilor germani – s-au organizat în societăţi academice.

Tofan reconstituie detaliat înfiinţarea Societăţii Academice „Arboroasa”, la 16-22 decembrie 1875. Ea a însemnat un însemnat izvor de organizare şi desfăşurare a unei bogate acţiuni culturale şi revigorarea tineretului studios român spre afirmarea fiinţei naţionale.

Dar – relatează George Tofan – folosind pretextul că „Arboroasa” – comitetul ei – a trimis Primăriei din Iaşi o telegramă cu prilejul inaugurării statuii domnitorului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica – care protestase în 1775 şi condamnase anexarea Bucovinei (fapt pentru care turcii şi austriecii l-au şi asasinat). În comitetul „Arboroasei” scrisese din partea „detrunchiată” (adică a aceleiaşi părţi de la care a aparţinut) i-au acuzat pe conducătorii „Arboroasei” de „înaltă trădare” şi i-au… întemniţat.

A fost – scrie Tofan – cel mai senzaţional proces politic ce s-a văzut în paşnica şi răbdătoarea Bucovină. Dar acuzaţii au fost achitaţi pe baza verdictului negativ, nevinovaţi politic, dat de toţi în unanimitate.

Acest episod a grăbit sfârşitul lui Ciprian, zădărnicindu-i căderea şi accelerându-i sfârşitul.

Fără a se considera un înfrânt al soartei – relevă George Tofan – Ciprian a continuat cursurile Facultăţii de Filosofie la Cernăuţi, iar din 1880, Conservatorul din Viena. Absolvă şi devine profesor la Catedra de muzică din Şcolile Centrale Române din Braşov director şi dirijor al Corului Bisericii „Sfântul Nicolae” din Braşov. Creează şi lansează opereta „Crai Nou”.

Cum boala i se agravează, este silit să plece la tratament în Italia, la Nervi, pe malul Mediteranei. Îl cunoaşte, la Genova, pe Giuseppe Verdi. Îi cântă acestuia „doine româneşti” şi poate şi „Balada” şi el, cu totul impresionat, i-a declarat cu glas cutremurat: „Voi, românii, ne sunteţi fraţii noştri”.

Tofan ştie şi scrie cî prima compoziţie a lui Ciprian, se chema Cislă şi cel din urmă cântec al lui, scris pe patul morţii, Tempi passati; câteva cântece studenţeşti ce-au răsunat la „Arboroasa”, din care nu lipsesc „Pe-al nostru steag”, numele operetei „Crai Nou” şi esenţa vigurosului său talent, curgând impetuos din sufletul zbuciumat, temerar, întristat şi exemplar românesc, simbolizând cultul muncii, strădaniile de-a se lupta cu propria-i sănătate şubredă, de a-şi apăra viaţa, creaţia sfântă, de-a sfida vitregia stăpânirii străine – şi printre rândurile patetice ale lui Tofan se aude, parcă, nestăvilit, ruga din Cântecul tricolorului:

„Iar când, fraţilor, m-oi duce / De la voi – şi o fi să mor – / Pe mormânt, în loc de cruce, / Să-mi puneţi un tricolor”.

Scrisoarea despre Tudor Flondor

„Departe de Patria sa, Bucovina, între străini, în Sanatoriul din Schlachtensee, lângă Berlin, s-a stins zilele trecute (1908) Tudor Flondor. Era proprietar mare Rogojeşti (Storojineţ), în graniţa României în vârstă de 46 de ani.

E născut în 1862. În Storojineţ. Având de tată pe boierul George Flondor, figură marcantă a aristocraţiei noastre şi de mamă pe nume Isabela, care era foarte muzicală.

Are doi fraţi. Iancu, mare proprietar în Storojineţ. Fruntaş al boierimii române din Bucovina. Şi pe Nicu, mare proprietar, care în orele de recreare se ocupă şi cu muzica.

Tudor a fost o fire de poet. Visător. Pierdut în lumea de melodii şi idealuri. Şi deoarece a neglijat partea reală a vieţii întotdeauna şi a avut şi puţine succese. E drept că a jucat şi în viaţa publică a ţării. Însă aceasta nici pe departe n-are însemnătatea rolului ce l-a avut în viaţa artistică a ţării.

A fost deputat a curei a cincea în Parlamentul vienez până la introducerea votului universal (1907), când n-a mai candidat. Specialitatea sa a fost agricultura. Pe terenul acesta avea cunoştinţe solide. Şi a şi rostit câteva discursuri de seamă la dezbaterea pe chestiuni economice.

A fost şi preşedintele Consiliului Cultural al ţării, instituţie creată şi subvenţionată de stat pentru promovarea intereselor economice din ţară. A scos şi jurnalul economic „Agricultorul”.

Dar toate acestea dispar în faţa meritelor ce şi le-a câştigat pentru muzica naţională.

Ca băiat şi-a făcut orchestră din băieţii din Storojineţ.

Ca gimnazist a condus coruri bisericeşti şi lumeşti.

Ca universitar a scris muzică pentru bucăţi uşoare. Ca student tânăr, în etate de 19 ani, prin 1882, când se înjghebase o mişcare teatrală la noi, îl aflăm pe Flondor capelmaistru al trupei de diletanţi care va da în fiecare joi câte o reprezentare teatrală în joia premergătoare reprezentaţiei şi în cea următoare – câte un concert în anii ce urmează.

Flondor compune muzica pentru multele cântece, vodeviluri şi operete scrise de Alecsandri, ca: „Rămăşagul”, „Nuntă ţărănească”, „Cinel-Cinel”, „Liţa Pescăriţa”, „Florin şi Florica”, „Rusaliile”. Seria aceasta a încoronat-o mai târziu cu opera sa de frunte „Moş Ciocârlan”.

Cântecul prin care a fost cunoscut pretutindeni şi care se cântă şi astăzi, foarte adesea, este serenada „Somnoroase păsărele”. Alte cântece sunt: „Rândunica”, „Vin cu mine copiliţă”, „Viorica”, „Visuri”, „Trai vânătoresc” etc. Are şi câteva cântece nemţeşti.

A fost lungă vreme dirigintele Societăţii Muzicale „Armonia”. Apoi, preşedintele ei. În urmă a fost numit diriginte onorific. Pe timpul lui s-au aranjat turnee prin Bucovina. Ele au produs un entuziasm mare. Şi vor rămâne neuitate. Ca dirigent de cor şi orchestră a fost neîntrecut. Avea şi multă simţire poetică. Şi a scris şi câteva poezii. Cuplete. A colaborat la textul pentru „Moş Ciocârlan”. Nu era însă prea stăpân pe limba română. Şi din cauza aceasta n-a putut crea ceva prea durabil.

Ca Om, a fost o fire blândă. Avea o bunătate de inimă rară.

Ca proprietar a fost un sfătuitor şi sprijinitor al ţăranilor de pe moşia sa.

Rămăşiţele pământeşti ale defunctului au fost transportate la Rogojeşti şi înmormântate acolo, fără pompă, în cripta bisericii.

George Tofan

(V.R., anul III, nr. 7/1908, p. 127-128)

MIHAI IACOBESCU

1 Emil Satco, Alis Niculică, op. cit., vol. 3/2018, p. 683-684

2 A se vedea şi Petrea Petrescu, Ciprian Porumbescu, în calendarul „Amicul Poporului”, Dr. Valeriu Branişte, Ciprian Porumbescu, în publicaţia „Drapelul”, nr. 43 şi Constantin Morariu, Ciprian Porumbescu, scriere poporală, Suceava, 1908