O atitudine permanentă a românilor, indiferent de epocă, poziţie socială sau conjunctura momentului este legată de plăcerea de a ne plânge. În permanenţă ne lamentăm de lipsa de noroc, de atitudinea compatrioţilor sau a şefilor, de atitudinea străinilor şi, mai ales, de comportamentul autorităţilor statului şi al politicienilor. Mulţi consideră această atitudine ca o posibilitate de a obţine avantaje fără efort, apelul la „mila publică” fiind o formă de manifestare a „şmecheriei” româneşti care s-a perpetuat peste veacuri. Nu este o lipsă de mândrie, nu-i o atitudine de slugă leneşă şi hoaţă. Doar o modalitate de „a-l face din vorbe” şi a trage „ţeapă”. Faptul că se obţine puţin şi rar, iar respectul partenerilor devine nul nu deranjează deloc. Chiar este un motiv de mândrie şi laudă!
Dar să vedem pe cine îi considerăm vinovaţi că „nu am avut noroc în viaţă”, de ce am adunat mai puţină avere decât „prostul (proasta) din vecini”, nu am fost promovaţi, deşi meritam mai mult sau, în viaţa politică, de ce nu am fost plasaţi pe un loc eligibil. În primul rând, şefii proşti şi corupţi au fost şi sunt un obstacol în carieră şi viaţă. Colegii, invidioşi şi ticăloşi, ne-au bârfit sau chiar „turnat” la PCR până în 1990 (fapt şi reale în multe cazuri!), iar viitorul profesional şi social a fost blocat. În zilele noastre, bogaţii cărora „nu le mai ajunge”, de parcă „mănâncă cu două linguri”, acaparează totul pentru ei, iar cetăţenii muncitori şi cinstiţi rămân tot săraci! Cum să nu te PLÂNGI pe toate drumurile şi cu fiecare ocazie? Şi la nuntă, şi la înmormântare!
Declarativ toţi românii îşi acceptă soarta cu demnitate şi suportă loviturile viaţii cu fruntea sus. Declarativ!! În realitate sunt adepţii proverbului care spune nedemn „capul plecat sabia nu-l taie”. Doar până ajung într-o poziţie de decizie, de şef cât de mic care să se bucure ascultând, la rândul său, lamentările altor conaţionali, fără subordonaţi încă. În această poziţie de „om ajuns” devine autoritar. Găseşte rapid un discurs de conducător şi îşi „pansează” complexele anterioare printr-un comportament chiar mitocănesc, pigmentat cu înjurături şi expresii licenţioase. Dar se vindecă de lamentări în comunitatea deasupra căreia s-a ridicat (NU mai „sus”!) până, Doamne fereşte, pică de la conducere. Pe urmă revine cu forţe proaspete, având şi un „duşman” clar, cel care i-a luat locul!
Cei mai mulţi dintre concetăţeni consideră normal să se plângă şi să-şi accepte soarta fără să se revolte. Spre groaza mea am auzit şi persoane relativ educate şi cu un nivel de trai peste medie (sau în media europeană, dacă vreţi!), care consideră că NU se vor opune unei invazii din Est şi se vor adapta. Şi se vor lamenta şi în faţa lui Ivan, sperând că nu vor pierde nimic material. Mândrie, demnitate… Se pare că ADN-ul naţional (o fi aşa ceva?!?) cuprinde şi slugărnicia care se manifestă prin lamentări! Greşesc? Sper!
Mai mult, am observat că românii privesc cu multă neîncredere pe cei care „rămân cu fruntea sus” şi în mocirla de moment în care s-au scufundat şi îşi clamează opiniile fără frică. De aici să vină şi respingerea străinilor pe care îi considerăm aroganţi, dornici de stăpânire şi lipsiţi de respect faţă de neam şi ţară? Posibil! Sau mai repede îi invidiem pe cei care nu prea „întorc armele” şi impun respect prin conduită? De analizat, discutat şi contrazis! Cel mai bine la un pahar de ţuică, NU de vodcă rusească!!
Cum ne vindecăm de această „boală” este o întrebare foarte nimerită, cel puţin pentru mine! Să copiem „aroganţa” celor din Vest? De ce NU! Cum am combinat, într-un mod reuşit, ia românească cu blue-jeans-ul american, de ce să nu manifestăm mândria (REALĂ) la o ţuică autohtonă. Chiar merge!!
DAN STRUTINSCHI
PS Până în ’90 ne „ascundeam” cărţile duşmănoase ideologic să nu le citim şi să devenim „sceptici”. Acum NU citim benevol. Cum e mai rău?!
Comentarii