Sunt, puţin spus, discutabile (incorecte, neoneste, ipocrite, dacă nu falsuri de-a dreptul) cele mai multe dintre susţinerile din 1961 ale lui Gheorghiu-Dej şi nu numai, ci şi ale secondanţilor lui cu, printre ei, Nicolae Ceauşescu şi Alexandru Drăghici, ţapul ispăşitor din 1968 – menite atât unei nedeclarate, dar greu de ascuns apărări a persoanei proprii, fie asta şi numai dintr-o precauţie, cât şi reiterând şi proferând învinuiri şi acuze la adresa eliminaţilor politici de la vârful Partidului din 1952 şi ulterior. În sine însă acestea şi gestica lor însoţitoare, fiind cert destul de inutile acum în relaţie cu cei vizaţi şi cu eventualii lor susţinători, miza încrâncenării oratorice târzii a victorioşilor rămâne de căutat mai ales în altă parte.
Realizările tot mai mult majore, umplând entuziasmant paginile presei centrale şi locale şi partea cea mai largă a oricărei cuvântări, susţin ideea motivării faptului prin cauza generală a propagandei permanente – care, între altele, are de spus că Partidul nu greşeşte niciodată, dovadă fiind succesul de călăuză în mersul înainte, şi dacă se mai fac totuşi şi există ici-colo şi greşeli, ceea ce Partidul acceptă ca realitate şi reacţionează întotdeauna imediat şi cuvenit, doar oamenii greşesc. Şi dacă există greşeli şi, ca urmare, oameni care au greşit, există şi măsuri în consecinţă. Constant câte cineva ajunge să fie scuturat din pom pentru că a devenit deranjant ori chiar periculos, dar şi pentru că e nevoie continuu ca, în numele Partidului, să se justifice astfel, prin greşeli ale unor oameni, neajunsuri care se cer explicate cât de cât poporului muncitor. Cum ar fi să zicem, eşecul şi abandonarea Canalului, dar şi răbufnirile ţărăneşti ale colectivizării. Chestiuni, însă, pe marginea cărora, în general, Partidul consideră că nu e cazul să se arunce în a vorbi mult şi cu detalii, iar asta nicicum pentru că le-ar trata cu uşurinţă – serviciul lui de profil execută o pază mereu foarte activă, controlul, atât cel de partid, cât şi cel de stat, fiind pentru comunişti un lucru de importanţă extremă –, ci pentru că ele se referă la excepţii şi, în plus, laboratorul propagandistic, până să le scoată pe piaţă în straiul adecvat problematicii şi necesităţilor momentului, are nevoie de tihnă şi de discreţie. Dar e vorba mereu de întâmplări pe un fundal de mari şi cunoscute izbânzi şi totul trebuie valorificat întotdeauna în acest orizont, exclusiv optimist şi ca lecţie pentru viitor. Pentru că, mai pe limba filosofiei lui, desigur, prin şirul întâmplărilor se manifestă necesitatea, dar trebuie bine înţeles şi, deci, bine exprimat în discurs că necesitatea nu e de văzut ca o iminenţă proprie vieţii şi activităţii Partidului, ci ca un efect al luptei de clasă care, pe fond de reminiscenţe de mentalitate învechită cu episoade reactive câteodată chiar printre activişti, poate genera confuzie şi, în prezenţa acesteia, fie simple manifestări improprii spiritului şi principialităţii partinice, fie chiar intrări, voluntare sau involuntare şi cu efecte felurite, în sfera de influenţă şi de interese a duşmanului de clasă înrăit şi continuu susţinut şi încurajat de imperialismul occidental…
Or, prin statutul lui din 1948, Partidul este unicul partid al clasei muncitoare din România, avantgarda organizată a clasei muncitoare din România, reprezintă forma superioară a organizării clasei muncitoare din România, se călăuzeşte după ideologia de clasă a proletariatului, marxism-leninismul, şi, la data aceasta, în întreaga lui activitate, se întemeiază pe învăţătura lui Marx, Engels, Lenin, Stalin. Poporul muncitor ar fi ales asta şi ar fi decis în sensul acesta – iar Partidul stă grav, ferm şi semeţ în haina şi în poziţia împuternicirii pe care a primit-o şi pe care, prin conducătorii lui, tot în fermitate, el trebuie să o onoreze clipă de clipă şi în orice împrejurări. Drept care – nu şi real, plan unde nimic nu e de discutat, pentru că Moscova este începutul şi sfârşitul şi dacă vrea ea, ceva e în fiecare dimineaţă altfel decât fusese aseară – ci oficial, pentru uzul formal, cum scopul final al luptei şi activităţii Partidului este înfăptuirea societăţii socialiste – prima fază a comunismului, iar în materie doar Stalin are experienţă propriu-zisă şi, ca urmare, învăţătură de împărtăşit, mai toate cele necesare sub aspectul tehnic şi nu doar tehnic al mersului înainte se află şi sunt de căutat în curtea lui.
De acolo vin singure ori se împrumută mai toate câte se consideră de folos înfăptuirilor revoluţionare. De acolo, se înţelege, şi amănuntul – ignorat în general, dar deloc lipsit de importanţă, aici aflându-se sursa unei părţi consistente a nonsensului strădaniei ori numai al mimării preocupării de a se reglementa şi aplica reguli în alcătuirea formei superioare de organizare a clasei muncitoare – că Partidul are rigori în ce priveşte, de pildă, compoziţia de clasă a rândurilor lui, are rigori şi în alte privinţe cam de aceeaşi factură, dar până la urmă, ca mai orice partid acolo şi atunci când asta se poate, nu destule reglementări şi destul de clare şi ferme atunci când e vorba de condiţia efectivă, de competenţa şi de puterile încredinţate – sau autoatribuite, cu de la sine voie şi voinţă instituite şi însuşite, sigur că întotdeauna sub o acoperire – ale celor ajunşi la vârf şi care, astfel, de fapt, concep, formulează, aplică şi controlează respectarea regulilor făcute de ei pentru alţii. Nu altfel decât după formula lui Stalin, dar având în plus faţă de acesta, deasupra capului, pe cineva care îi urmăreşte atent şi vede totul: pe Stalin însuşi, cel care nu are pe nimeni mai sus de el şi deasupra lui – şi de aceea, să zicem, dacă vin cumva în discuţie Lenin şi, mai rar, alţi clasici, el îi poate citi şi cita numai când şi cum socoate util să o facă şi chiar poate susţine că îi urmează şi atunci când procedează cu totul pe dos decât cred ei că ar fi de procedat. Pe drept cuvânt, întrucât ceilalţi clasici n-au avut de a face propriu-zis cu practica revoluţionară, cu specificul, cu particularităţile şi condiţiile concrete. Iar odată cu învăţătura de la marele îndrumător şi conducător, intră şi le curge prin vine vasalilor şi râvna de a-i fi suzeranului asemănător şi urmaş în toate şi în orice, tot mai dulce dovedindu-li-se acestora pâinea şi toate celelalte ale sacrificiului pentru patrie, popor şi socialism.
Încât, într-acestea, pare tot mai de luat în seamă, urmărind cursul vremii cum vrea istoricul, sine ira et studio, ipoteza că sovieticii au venit la noi – sigur, nu neprovocaţi, după cum nu şi în necunoaştere, nici vorbă, a drumului încoace, însă acum şi ca ocupanţi, şi ca tovarăşi –, adică nu numai cu forţa şi nici lăsând-o pe aceasta acasă, la ruginit, dar şi ca invitaţi, chemaţi, solicitaţi să vină ca să le aducă românilor, mai ales celor din Partid, fericirea. Iar Gheorghiu-Dej le ştia pe astea toate ca membru vechi şi activ şi, pe urmă, conducător al PCdR – încă o dată, Partidul Comunist din(!) România. Le-a ştiut, le-a înţeles, le-a cultivat şi a beneficiat din plin de avantajele lor până când, de la o anume zi înainte, acumulările cantitative producând şi în ce-l priveşte cuvenitul salt calitativ dialectic şi marxist, i s-a impus de la sine să privească mai decis lucrurile prin lentila dispoziţiei şi putinţei de a le tolera şi prin aceea a puterii de a le mai răbda aşa cum sunt ele. Dovadă, sigur, de creştere, dar şi de nevoi crescute, de certitudini în ce priveşte puterea proprie şi susţinerea pe care contează şi de asumarea, cu riscuri, a unor deziderate mari, resimţite ca împletind favorabil personalul şi popularul.
Şi cum nu era străin de mai nimic din cele care pe o limbă vulgară inevitabilă s-ar desemna ca ţinând de şmechereală – acumulate deopotrivă în mediul lui de viaţă şi în universităţile prin care a trecut împins acolo de un stat cu o democraţie fragilă şi mai ales terorizat de agresiunea bolşevică de la Răsărit, încă de pe atunci hibridă şi care umplea ţara de trădători cumpăraţi – nu era deloc un novice nici în cele tenebroase ale puterii. Tot de la Moscova învăţătură, acestea au constat în împrejurările şi faptele neluminate şi nelămurite vreodată de tot prin care Partidul a ieşit cu Gheorghiu-Dej în braţe – sau invers, la fel de puţin lămurit – din anii războiului şi ai ilegalităţii. Mai răzvedită pare, între cauzele a ceea ce a urmat, îmbrăţişarea strânsă a convingerii că în revoluţia proletară şi în staul de dictatură proletară nu au ce căuta, mai ales la conducere, intelectualii. Măcar Foriş cu familia lui, Koffler şi Pătrăşcanu a luat cu ei cantităţi însemnate de adevăruri în materie – trimişi violent pe lumea cealaltă de Partid şi de Gheorghiu-Dej, mai direct şi mai prin intermediari, cum se şi cuvine. Dincoace, un Emil Bodnăraş, un Pantiuşa Bodnarenko şi alţii s-au ocupat cu mult succes de sigilarea gurilor care ar fi putut vorbi ce nu trebuia vorbit şi au oprit punerea în circulaţie a unei imensităţi de poveşti rămase nepovestite, dar poate că şi de nepovestit – despre o ţară nouă făcută prin atrocităţi, crime şi personaje care pregătesc viitorul fericit cu ranga.
Ciudăţenii – în context: în anii dintre războaie, multă lume românească se manifesta cutremurată de relele tratamente despre care se vorbea că le-ar fi aplicate deţinuţilor politici, sigur că militanţi de stânga mai cu seamă, iar un gazetar bine cotat în epocă, C. Cristobald, se mira astfel prin 1933 în Facla: Tristeţea, însă, cu care am rămas – venită ca o cobe să ne turbure pentru o zi, o lună sau mai multă vreme, echilibrul sufletesc – e a revelării brutale, în stare să te dezorienteze şi să te scârbească de tine însuţi, om, că – azi, în veacul sutelor de conferinţe internaţionale pentru pace între oameni şi al miilor de legi libertare, există totuşi colţuri pe glob unde omul îl bate pe om, unde omul cu mâinile libere îl bate pe omul în lanţuri, neînstare – acesta – nu numai să riposteze, dar nici măcar să se apere. Şi că aceasta se nimereşte să se petreacă în chiar cuprinsul scumpei noastre patrii…
Iar Ştefan Foriş, publicist şi condamnat pentru ideile sale politice la 4 ani închisoare, într-un interogatoriu din 1934 – reţinut de presa timpului –, întrebat dacă Partidul comunist are ca tactică asasinarea, răspunde simplu şi scurt: Nu.
Şi poate că pe atunci să fi fost încă aşa.
AUREL BUZINCU
Comentarii