1) Bănci săteşti. Asociaţia de meseriaşi şi negustori, de Vasile Liţu
2) Prima prăvălie românească, de „T” (anonim)
Motto: „Bucovinenii şi-au scris singuri istoria lor, n-au trebuinţă să le-o scrie străinii sau şi românii, care n-au trăit-o direct” (M. Iacobescu)
În ajunul Primului Război Mondial, într-un moment de criză politică internă, Austria introduce, în 1907, votul universal pentru bărbaţii care împliniseră vârsta de 24 de ani… Ce urmări au avut loc în Bucovina?
Bucovina devine, între 1774, când a fost ocupată de Austria, şi 1914, o zonă multinaţională, multiconfesională, multilingvistică cu 14-15 grupuri naţionale şi peste 10 religii – populaţii etnice diverse, care se concurează, se influenţează într-o tăcută şi încruntată întrecere, pe o suprafaţă de doar 10.442 kmp. Aici s-au adunat şi concentrat între 1774-1914 – peste românii autohtoni get-beget şi ortodocşi, venind şi sporind, fie colonizaţi, fie imigraţi şi stimulaţi material şi spiritual de austrieci, germani, evrei, polonezi, ruteni, armeni, lipoveni, maghiari, huţuli, cehi, slovaci, ruşi etc.1 Ei au format, împreună cu românii localnici, un aşa-zis „popor conglomerat” – „Das Völker Conglomerat”, cum i-au zis chiar unii austrieci.2 Şi într-o astfel de „ţară” fiecare muncea, se zbătea, se lupta spre a-şi asigura profesia şi existenţa şi… birul faţă de stăpânire.
Dar aceste grupuri erau pe cât de diferite, pe-atât de „pocite”, deosebite ca loc de trai, mod de câştig, nivel de cunoştinţe, obiceiuri, credinţe, avere şi putere. Românii localnici, autohtoni, trăiau la sate în proporţie de 88,4%, fiind ţărani. Peste ei au năvălit, au venit din Galiţia, din Podolia, din teritoriile nord-estice – cei mai mulţi şi mai săraci – rutenii sau ucrainenii care şi ei, săracii, erau goi şi trăiseră pe pământ polonez şi aici, în proporţie de 88,2% erau zilieri, „halupari” (munceau – şi ca preţ primeau, cât puteau mânca şi bea!). Ceilalţi dominau centrele urbane, oraşele şi târgurile: austriecii, germanii, armenii, polonezii – şi cei mai „austrieci” dintre ei, evreii – lucrau în administraţie, meşteşuguri, economie, comerţ, finanţe, mine şi fabrici de sticlă şi altele – erau mulţi şi calificaţi, câştigau mai bine decât la plug şi la sapă. La un moment dat evreii, bunăoară, ţineau şi controlau „tot avutul, întreg comerţul Bucovinei” – ca arendaşi, cămătari, negustori, patroni de dughene, crâşme, prăvălii. Austriecii – se zice – s-au supărat şi au introdus votul universal – s-a zis că chiar din cauza lor. Cele două scrisori şi altele ce-or mai urma, nu contrazic c-a fost… chiar aşa.
Asociaţia meseriaşilor şi negustorilor, de Vasile Liţu
„Românii din Bucovina au avut şi ei bresle de meseriaşi şi negustori, până ce pământul acesta a intrat sub stăpânirea austriecilor la 1774” – scrie din Cernăuţi Vasile Liţu în „Neamul Românesc” (anul III, nr. 7 din 16 mai 1908, p. 102-104). „Dar după aceea, nici străinii din afară, nici boierii noştri care au fost aici, nu i-au mai căutat şi organizat, nu i-au mai găsit şi ocrotit, iar cei care-au năvălit peste noi, evreii, bunăoară, au adus zapis înscris pentru cei calificaţi, în vreme ce meşteşugarii şi negustorii noştri n-au avut nici un act scris să le-arate stăpânilor noştri” (p. 102-103).
În ultimele decenii ale veacului al XIX-lea – de răul cămătarilor străini, care stăpâneau oraşele şi târgurile noastre şi-i ardeau pe ţăranii români când nu-şi plăteau la timp datoriile, scoţându-le loturile la licitaţie –, după ce-a apărut Partidul Naţional Român şi s-a pornit o mişcare naţională, înfiinţându-se cabinete de cetire, bănci săteşti, ţărăneşti, după modelul Raiffeisen, s-a început şi în suburbiile capitalei noastre, Cernăuţi – la Roşa, Clocucica, Mănăsterişte – o preocupare pentru dezvoltarea, învăţarea, formarea unor meseriaşi şi negustori.
Între agitatorii şi lucrătorii acestei mişcări naţionale şi noii orientări spirituale s-au afirmat şi remarcat preotul Petru Popescu şi harnicul student în drept, Scalat Cezar Modest (1880-1951)3 – acest viitor avocat, membru al Societăţii academice „Junimea”, devenit membru al S.C.L.R. şi al Societăţii Meseriaşilor şi Negustorilor. Ei au înfiinţat, mai întâi, o Bancă sătească de credit – model Raiffeisen. În dialogul lor cu sătenii români din suburbia Roşa, ei le ziceau oamenilor: „un popor, spre a deveni puternic şi stimat de vecini şi respectat de semeni, trebuie să înveţe neîncetat, să devină cult şi să fie cât de cât şi bogat, civilizat, în rând cu oamenii; aşa că trebuie să ridice din rândul lor ţăranilor şi personal calificat pentru alte domenii” – în cazul de faţă – „meseriaşi şi negustori”.
Tocmai acum, la Cernăuţi – în aceşti ani, a venit în mişcarea naţională – la sfârşit de veac XIX şi început de XX – şi Leonida Bodnărescu (1872-1948).4 Şi acesta era şi el un om temeinic pregătit, bine şcolit – avea să ajungă teolog, bun pedagog, publicist, folclorist, memorialist, biograf, coordonator de scrieri şi lector universitar la Cernăuţi, la Catedra lui Sextil Puşcariu.5
Şi el era angajat în mişcarea de emancipare prin cultură a ţăranilor. Pleda pentru meseriaşi şi negustori şi înfiinţase în Capitala Bucovinei şi conducea prima Prăvălie Românească – ca preşedinte.
El – Leonida Bodnărescu – era de lângă Cernăuţi. Din Boian. Fiul preotului Eugen şi al Veronicăi Bodnărescu. Învăţase la Facultatea de teologie. Dar şi la Litere şi Filosofie. Avea preocupări umanitare, literare, ca profesor, pedagog – ceea ce în Bucovina era „un om cu mai multe specialităţi” şi extrem de utile în 1894: de pildă, împreună cu alţi doi oameni de vază – Alecu Popovici şi Constantin Onciu – a participat la procesul memorandiştilor, al fraţilor de la Cluj, din Ardeal, şi în numele confraţilor din Bucovina s-au solidarizat cu lupta lor pentru drepturi naţionale.
În Bucovina a fost profesor – pentru scurtă vreme – la Liceul real din Cernăuţi, la Pedagogicul de băieţi şi fete, la clasele româneşti din Rădăuţi şi apoi numit lector la Universitatea din Cernăuţi.
…Revenind la scrisoarea lui Vasile Liţu, acesta cu ortacii, prietenii săi ne informează, în continuare, că Petru Popescu, Scalat Cezar Modest şi alţii, pledau şi pentru o societate cooperativă de consum. Şi tocmai acum s-a creat prima „Prăvălie Românească” din Cernăuţi, iar „Domnul Sextil Puşcariu” căpăta, ca ajutor, pe „lectorul Leonida Bodnărescu” despre care Iorga declara public că acesta era „un om cumsecade de bun şi, mai ales, bun român” şi că în calitate de lector universitar „trebuia să-şi legitimeze, prin opere ştiinţifice, numirea sa la catedra universitară”.6 Ceea ce a făcut. „Prăvălia Românească” – scria Vasile Liţu – înjghebată de Leonida Bodnărescu – preşedintele ei, urma să aibă „sute de filiale în Bucovina”, iar în „Prăvălia Românească” şi în filialele acesteia urmau să fie încadraţi numai „băieţi ale ţăranilor din Bucovina”. Societatea academică „Dacia” şi domnul Dumitru Cărbune – directorul Internatului român din Cernăuţi – primeşte şi aşează mai mulţi băieţi de ţărani români la meserii şi la Societatea pentru Cultură şi Literatură Română să mărească internatul de băieţi, spre a putea primi „cu dormitul şi ospătatul” aceşti viitori lucrători, meseriaşi şi negustori.
Din Roşa, ţăranii nu-şi opreau copiii la prăşit. Îi dădeau la meserii, unde vedeau cu ochii. Astfel erau 250 dulgheri, peste 400 – zidari, 150 – cărămidari, 100 – cioplitori.
Dar la şcolile primare din Roşa – toate obiectele se făceau în limba germană şi învăţătorii erau austrieci. Oamenii nu-şi dădeau copii la aceste şcoli. Aşa că doar 1% din elevi – adică 9 din numărul total – erau români, în comitetul şcolar de la „centru” din Cernăuţi dominau evreii, austriecii şi rutenii.
Şcoala de meserii din centrul Capitalei era în ruteană. Românii erau bătuţi de nemţi, evrei şi ruteni. Străinii îi ademeneau pe români doar la munci necalificate, grele şi îi plăteau mai prost, ca pe necalificaţi. Meşterii străini – evrei, austrieci, polonezi – îşi chemau rudele lor. Românii plătiţi, în batjocură, cu zece bani, întotdeauna sub cel mult două coroane.
Camera de Comerţ şi Meserii în Cernăuţi, deşi căpăta bani de la stat şi de la Dieta Bucovinei – având funcţionari străinii, îi ocolea şi dispreţuia pe copii de români.
Şi dintre suburbiile Cernăuţiului, numai la Roşa se vorbea româneşte la Clocucica, Mănăsterişte domină rutenii şi se vorbeşte ruteneşte.
Văzând aceasta, fruntaşii românilor – preotul Petru Popescu, Scalat Cezar Modest şi Leon Bodnărescu au înfiinţat, în 1907, Asociaţia Meseriaşilor şi Negustorilor. Ea are legături cu guvernul român, care îi acordă ajutor pentru formarea de ucenici calificaţi, la Bucureşti şi Iaşi. Ministerul de Comerţ din Viena ne ajută şi el. S-au format 30 de dulgheri calificaţi şi ni s-au solicitat şi cioplitori în piatră. Dieta Bucovinei ne-a promis şi ea sprijin.
Asociaţia trăieşte şi se consolidează. În anul nou, 1908, am pregătit şi cel dintâi spectacol cu public, al Asociaţiei. Roşa are un cor ţărănesc, foarte bun, înfiinţat în 1896, condus de Victor Vasilesc (1856-1958). Acesta e consilier juridic – dar e şi compozitor şi folclorist. A fost prieten şi admirator al lui Ciprian Porumbescu. Dintre piesele sale corale, menţionăm: „Frunză verde foi de nuc”; „Marşul lui Iancu”; „Neica-n crâng”; „Arcanul”. Acest compozitor şi dirijor e din Solca şi ne-a ajutat la acest spectacol.7
La serbarea din acest an a anunţat programul Leonida Bodnărescu. A vorbit scurt şi frumos. A împărţit participanţilor iconiţe cu chipul lui Ştefan cel Mare. Printre participanţii la spectacol s-au aflat şi medicii Ion Bodea, Agripina Onciul, directorul Editurii tipografice Dimitrie Bucevschi (1858-1948).8
Nădăjduiesc că acest curent nou va da rezultate frumoase. Sperăm să fim prezenţi în toate oraşele româneşti. Totul atârnă de voinţa şi bunăvoinţa noastră. De zelul cu care vom lucra şi salva neamul românesc din Bucovina.
Prima prăvălie românească din Cernăuţi, de „T”
Nicolae Iorga scrie că, la un an de la Expoziţia Jubiliară din Bucureşti, un bucovinean – care are probabil motivele sale de a semna Scrisoarea sa doar prin litera „T”, trimite în „Neamul Românesc” (anul II, nr. 23, din 22 februarie 1907, p. 473-474) următoarele rânduri:
„Mişcarea economică-financiară” încurajată cu câţiva ani în urmă – prin băncile săteşti, cabinetele de lectură –, s-a lărgit şi intensificat şi începe a da poporului o organizaţie solidă, existenţă vrednică pe pământul ce-i aparţine din moşistrămoşi. aproape toate comunele mai mici şi-au înfiinţat o bancă proprie de economii, după sistemul Raiffeisian.
Ani de-a rândul s-a lucrat la înfiinţarea acestor bănci – acţiune în care s-a impus fiul unui ţăran simplu, modest, gospodar – mult regretatul profesor Grigore Filimon (1869-1905).9 Deocamdată – atât scrie acest „T” (poate chiar acel Tofan talentat şi harnic) (473 din scrisoarea sa).
Aflăm – din Enciclopedia Bucovinei – că acest Grigore Filimon era fiul ţăranilor Maranda şi George Filimon din satul Plăvălari, de lângă Suceava. Urmase şcoala primară în sat. Şi fiindcă s-a dovedit sârguincios şi pasionat, părinţii, deşi erau săraci, s-au făcut „luntre şi punte” şi l-au dat mai departe s-ajungă om liber cu carte. A urmat gimnaziul şi liceul la Suceava, apoi Litere şi Filosofie la Cernăuţi şi s-a întors profesor de limbile: greacă, latină şi germană.
S-a angajat la Liceul real din Cernăuţi. S-a dovedit un profesor cu har şi cu dar pedagogic. Punctual. Serios. Apreciat şi stimat de părinţi şi elevi, de colegi şi prieteni.
Însă, ataşat în continuare de părinţi, de lumea rurală, înţesată cu arendaşi, cârciumari şi cămătari străini, Grigore s-a gândit să-i ajute şi pe ţăranii lui. După 1889-1890, în toate vacanţele de la şcoală s-a integrat într-o mişcare de emancipare a sătenilor să înfiinţeze – cei ce aveau în casă bani strânşi sub saltele – să nu-i dea străinilor, să-i puie ei însăşi într-o bancă proprie, sigur, pe numele lor, după băncile Raiffeisen ale statului, cu dobândă mică, solidă, asigurată şi bine fixată şi pentru îm-prumut, încet, încet ţăranii l-au ascultat şi fondat bănci Raiffeisen încât, în 1902, s-au numărat… 57 de bănci. La Cernăuţi s-au grupat în Centrala Băncilor Româneşti.
„Astăzi – continuă scrisoarea sa acel corespondent din Cernăuţi (care poate fi George Tofan – noul director al Pedagogicului de băieţi şi fete, adus de la Suceava în capitală) – cei ce-au putut strânge economii băneşti şi s-au convins de oportunitatea lor şi-au acceptat şi s-au informat. Astăzi se organizează şi se consolidează în staţia din Capitală – Prăvălia Românească. E gata cu intermediarii. Şi cămătarii.
Crearea unei Centrale a băncilor româneşti, alimentarea acesteia cu capital îndestulător, ocuparea postului de inspector de un bărbat cu cunoştinţe temeinice în munca aceasta şi cu chemarea dragostei de muncă sunt semne bune pentru viitorul băncilor săteşti. Şi cred că instituţia noastră a trecut peste durerile începuturilor. Se află pe drumul cel mai natural de dezvoltare.
Ideea asociaţiei a prins rădăcini mai adânci şi nu s-a mărginit la băncile săteşti.
Ţăranii au înfiinţat „păscătorii”, „tovărăşii”, spre a putea arenda munţi: ei vor să înfiinţeze şi „hambare de pâine”, s-au constituit în obşti săteşti, au cumpărat şi arendat moşii, sunt cu puteri uniţi spre un scop care e aproape: mântuirea. Rezultatul concret: Prăvălia Românească din Cernăuţi cu cele zece filiale. Peste câteva zile – va avea loc adunarea generală – şi va da seama de activitatea pe anul expirat.
Prima adunare generală s-a ţinut la 15 april 1905. Prăvălia s-a deschis la 30 septembrie 1905. Azi toate cele zece filiale merg bine.
Numai cel ce ştie greutăţile începuturilor, opoziţia şi uneltirile străinilor din ţară, şovăielile «inteligenţei» noastre, conservatorismul ţăranului român, ştie prin ce-am trecut.
Profesorul Leonida Bodnărescu – prezidentul Prăvăliei este şi universitarul pe care-l mulţumim cu mulţumirile cuvenite” (p. 474).
- Iorga scrie – în N.R., II, p. 8 şi p. 433 – primim „interesantul istoric al Prăvăliei Româneşti iniţiate de Leonida Bodnărescu. Această operă naţională iniţiată de el în 1905, pune la îndemâna românilor mărfuri bune şi ieftine. E, într-adevăr, o folositoare faptă de gospodărire”.
Prin ea – încheie corespondentul „T” – aflăm calea netezită prin care vom putea lucra mai cu folos la marea operă ce trebuie săvârşită, de „luminarea poporului!” – „T”. (474).
MIHAI IACOBESCU
1 Eugen Kozak, Eduard Fischer, Hermatskunde der Bucovina, Cernowitz, 1900, p. 3-41
2 Mihai Iacobescu, Din Istoria Bucovinei, vol. I (1774-1862), Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 152-184
3 Emil Satco, Alis Niculică, Enciclopedia Bucovinei, vol. 3/2018, E.K.R., Suceava, 2018, p. 359
4 Ibidem, op. cit., vol. 1/2018, p. 237-238
5 N. Iorga, „Neamul Românesc”, anul II, 72/din 14 ianuarie 1907, p. 712
6 Ibidem, p. 712
7 Vasile Irimia, Solca. File de istorie, Suceava, 2026, Lidana, p. 192-199; Emil Satco, Alis Niculică, op. cit., vol 3/2018, p. 746-747
8 Emil Satco, Alis Niculică, op. cit., vol. 1/2018, p. 297-298
9 Emil Satco, Alis Niculică, op. cit., vol. 1/2018, p. 733-734.
Comentarii