Delegaţia P.M.R., în salutul ei adresat Congresului al XXIIlea al P.C.U.S., între altele, a reafirmat fidelitatea nestrămutată a partidului nostru faţă de linia comună marxist-leninistă a mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale, faţă de cauza comunismului şi păcii şi s-a întors acasă, tot între altele, îmbogăţită cu noi şi de împărtăşit poporului muncitor dovezi despre uriaşa forţă politică şi ideologică, organizatorică şi morală a Partidului lui Lenin, unitatea şi coeziunea de monolit a rândurilor sale, încrederea şi autoritatea nemărginită de care se bucură în rândurile poporului sovietic, precum şi, ca şi celelalte vreo 80 de delegaţii, cu învăţăminte destinate să devină, ca de obicei, sprijin preţios în muncă, cea de partid, şi, cu deosebire, precizat, un mijloc de călire ideologică în lupta pentru puritatea învăţăturii marxist-leniniste, împotriva revizionismului, dogmatismului, sectarismului.
Ca urmare, în atare temei, dar şi avându-se în vedere discuţia amplă din congres despre lichidarea urmărilor cultului personalităţii şi despre activitatea antipartinică a unor stalinişti notorii de la vârful P.C.U.S. – excluşi între timp şi condamnaţi cu mânie acum, încă o dată, în cuvântul vorbitorilor –, precum şi, nu mai puţin, suspiciunea că e posibil ca albanezii să fie doar singurii numiţi, dar nu şi singurii vizaţi de Hruşciov ca eretici – pentru că ştiu ei, tovarăşii români, ce ştiu –, Gheorghiu-Dej, experimentat, abil şi ipocrit conform practicii şi atâta cât se impune, decide că plenara e un necesar, dar şi excelent prilej de revenire, în interpretarea cuvenită, la episodul 1952 din istoria P.M.R. Riscuri, desigur, există, dar ideea pasului înainte astfel făcut precumpăneşte în raport cu orice altceva prin câştigul cert care s-ar obţine. De aceea, probabil, că şi ţine Gheorghiu-Dej să spună aşa cum spune, cu dedesubtul de rigoare, că marxismului creator îi este proprie cercetarea aprofundată a fenomenelor, fructificarea teoriei prin concluziile care se desprind din practica revoluţionară şi că: De aici forţa şi puterea de influenţare a ideilor Programului P.C.U.S.
Lucrul este, de asemeni, în relaţie optimă cu esenţa Declaraţiei din 1957, care e împotriva exagerării rolului particularităţilor naţionale, dar cere totodată aplicarea creatoare a principiilor generale, asta în funcţie de condiţiile istorice concrete ale fiecărei ţări şi nu admite copierea mecanică a modelelor, întrucât ignorarea particularităţilor naţionale de către un partid proletar poate să ducă la ruperea de viaţă, de mase, să pricinuiască prejudicii cauzei socialismului. Nici principiile Declaraţiei din 1960 nu sunt încălcate.
Pe de altă parte, clipindu-i subtil complice poporului său – ceea ce sigur se face, cu mare efect, din când în când şi cu deosebire cu trimitere la sovietici –, Partidul furnizează acum şi sugestia unui anume eroism propriu, necesar şi ad-mirat popular, făcându-se de asociat cu acei albanezi pe care Hruşciov are inabilitatea să-i califice printr-un superlativ când le impută proferarea de calomnii anti-sovietice deşănţate. Şi totul, sigur, fără probă doveditoare de aşa ceva, nici vorbă, pentru că, exemplificat cu cifre statistice, tot ce se întâmplă în U.R.S.S. sub conducerea lui Hruşciov, înflăcăratul luptător pentru victoria ideilor marxism-leninismului, se prezintă ca fiind prin excelenţă pozitiv şi entuziasmant, ca şi politica de lichidare a urmărilor cultului personalităţii, cea fără de care nu ar fi fost posibilă îndeplinirea sarcinilor istorice care stau în faţa poporului sovietic.
Iar asta nu numai în faţa poporului sovietic. Cultul personalităţii lui Stalin s-a manifestat şi în ţara noastră. Se proslăveau numele şi persoana lui Stalin; în timp ce lucrările lui Stalin au fost traduse şi tipărite în ediţii de masă, se neglijau traducerea şi editarea operelor lui Marx, Engels, Lenin. Studierea marxism-leninismului se făcea în cea mai mare parte pe baza lucrărilor lui Stalin; în activitatea ideologică existau puternice manifestări de bucherism şi dogmatism, ducând la propagarea mecanică a unor teze, fără să se ţină seama de realităţile noastre social-economice. Deşi nu se ridicase nici o statuie a lui Lenin, statui ale lui Stalin au fost ridicate în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării. În acelaşi timp, s-a acordat numele său mai multor întreprinderi, instituţii, localităţi, străzi…
Explicaţia constă în aceea că, în condiţiile vremii, se spune în document, partidul i-a încredinţat lui Stalin sarcini de cea mai mare răspundere. Urmarea: Concentrând in mâinile sale o mare putere, Stalin, ale cărui trăsături negative de caracter au fost dezvăluite încă de Lenin, a abuzat de marea încredere pe care i-a acordat-o partidul, a început să-şi atribuie meritul tuturor realizărilor partidului şi poporului, să nesocotească tot mai mult normele leniniste ale vieţii de partid şi indicaţiile lui Lenin (…), ajungând la încălcări grosolane ale legalităţii socialiste, la samavolnicii si abuzuri de putere. Aşa, organele represive ale statului socialist, al căror rol era de a apăra cuceririle revoluţionare ale poporului şi a lovi în duşmanii acestuia, au ajuns să lovească în oameni cinstiţi. Or, precum spusese Hruşciov, partidul nu putea să pornească pe calea tăinuirii sau muşamalizării greşelilor şi denaturărilor comise în trecut.
Şi, mai departe: Sub influenţa cultului personalităţii şi-au făcut loc şi la noi metode şi practici contrare normelor leniniste, încălcări ale regulilor democratice în viaţa de partid. Fără amploarea din alte părţi – dar ele au trebuit oprite şi urmările lor lichidate, ceea ce Partidul a şi făcut. Este vorba, fireşte, de grupul antipartinic fracţionist care se întoarce din emigraţie în septembrie 1944, acaparează în mod abuziv conducerea partidului şi, în loc să adere cu entuziasm la programul şi la cuceririle acestuia, propagă cu deosebită intensitate cultul personalităţii lui Stalin, ajutat de Iosif Chişinevschi şi de Miron Constantinescu. Grupului i s-ar fi datorat răspândirea cu perseverenţă în rândurile activului de partid a dezaprobării faţă de organizarea şi reuşita loviturii de stat din 23 august 1944 sub motiv că, pentru instaurarea puterii clasei muncitoare, ar fi fost mai bine să se lase răsturnarea dictaturii lui Antonescu exclusiv în seama acţiunilor militare sovietice. Activitatea lui duşmănoasă a dus şi anihilarea pentru o vreme a conducerii colective a Partidului, cu efectul impunerii unor puncte de vedere şi decizii neconforme cu normele leniniste. Ana Pauker personal ar fi fost răspunzătoare de primirea legionarilor în Partid – ceea ce avea să necesite un proces complicat de verificare a deţinătorilor carnetului de membru –, dar şi de instituirea unui climat de teroare şi intimidare în organizaţii şi în activul Partidului, soldat cu anchete, înlăturări şi reprimări de cadre şi cu punerea acestora, până la cel mai înalt nivel, sub supravegherea organelor M.A.I. De asemeni, şi mai periculos, a organizat peste capul conducerii de partid o acţiune aventuristă, provocatoare, fără precedent, menită să zdruncine grav alianţa cu ţărănimea muncitoare, lăsată cu arestări legate de neachitarea cotelor obligatorii (cifre din darea de seamă: 80.000 de ţărani trimişi în judecată şi, dintre aceştia, peste 30.000 judecaţi în procese publice), iar asta în condiţiile în care Partidul promova insistent soluţia muncii răbdătoare de îndrumarea pe baza convingerii şi a liberului consimţământ – şi presa atestă faptul, doar că e mereu anevoie de aflat dacă sensul discursului ei este chiar cel afişat şi conform cu realitatea sau, cum frecvent se întâmplă, cu totul altul. Peste toate acestea, însemnând activitate duşmănoasă şi provocatoare, grupului antipartinic şi colaboratorilor lui li se reproşează grave confuzii ideologice, concepţii anarhice şi aventuriste, mic-burgheze, ignoranţă şi incapacitate în problemele construcţiei de partid, de stat şi economice.
Încât, conchide Gheorghiu-Dej: Demascarea şi înlăturarea din partid a acestui grup fracţionist antipartinic a însemnat un moment de cotitură în viaţa partidului nostru, precum şi: Dacă elementele antipartinice nu au izbutit să împingă partidul pe un drum tragic, aceasta se datoreşte faptului că acţiunile lor s-au izbit în conducerea partidului de o rezistenţă hotărâtă în apărarea vieţii, libertăţii şi onoarei partinice a cadrelor de partid şi de stat. Este o fericire pentru partidul nostru că presiunile lor nu au dat rezultate, că nu am avut de reparat grave nedreptăţi şi nu am avut de reabilitat pe nimeni post-mortem. Mai mult, în acelaşi an 1952, conducerea partidului nostru a combătut tendinţa de proslăvire a conducătorilor partidului şi a trasat ca sarcină presei să scoată în evidenţă, în primul rând, faţa partidului şi a Comitetului său Central, forţa partidului şi linia sa, iar în plenara din august 1953, s-a trasat ca sarcină principală să se lichideze „manifestările cultului personalităţii în propaganda de partid şi în activitatea practică a organizaţiilor partidului”, pentru că oamenii muncii trebuie educaţi în spiritul devotamentului faţă de partid şi popor.
După Congresul al XX-lea al PCUS, le-a venit rândul şi lui Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Acuzaţi că au încercat să abată atenţia partidului de la examinarea tocmai a perioadei de la venirea în ţară a grupului Pauker-Luca şi până la înlăturarea acestuia, ei fiind, de fapt, principalii susţinători şi executanţi zeloşi ai grupului fracţionist antipartinic, şi căutând să se sustragă răspunderii pe care o purtau, învinuiţi şi ei de activitate antipartinică şi fracţionistă, în care scop şi l-au asociat pe Constantin Pârvulescu, au fost eliminaţi din funcţiile de conducere în 1957. Ei ar fi intenţionat să dea dezbaterii documentelor Congresului XX-lea al P.C.U.S. un curs spre stimularea spiritului anarhic şi a stihiei mic-burgheze, ceea ce ar fi creat un mare pericol pentru unitatea şi forţa partidului…
Aşa ori nu – şi mai curând nu, iar asta în mai multe privinţe –, concluzia dării de seamă pe acest subiect a fost că, în lumina învăţămintelor congresului sovietic al XXII-lea, apare şi mai clar însemnătatea luptei principiale pe care a dus-o partidul nostru de-a lungul anilor. Şi a rezultat că, în consecinţă, trebuie reglementată şi problema denumirilor care se atribuie unor localităţi, străzi, aşezăminte publice, întreprinderi, unităţi socialiste din agricultură…
AUREL BUZINCU
Comentarii