L.D.CLEMENT
…Dar oare le mai ţinem minte pe toate?! Într-o vreme se vorbea pe la noi despre concurenţa vitei argentiniene de carne cu cea autohtonă de lapte, bătrână, răpusă că s-a stârpit. Până şi unul ca mine (cititor de presă, de literatură şi de etichete) s-a mirat în urmă cu vreo doi ani, într-un supermarket local de reţea europeană, că n-avea de ales: grăbit, a cumpărat usturoi din Chile acceptat de/în Europa (chiar având, după o poză, marcă plătită de „bio”), deoarece nu i se oferea pe moment altul; din „Ţara paielor”, de pildă, de la Copălău. Uite că în povestea asta, a „pieţei agroalimentare” locale (…unde se zice că, dacă n-ar mai fi samsari, n-ar mai fi piaţă), poveste în care pe de-o parte ne-am gândi la calitate-preţ (sau preţ-calitate?…), iar, pe de alta ne-am gândi că străinii (de la cei din Polonia şi Ucraina, la cei din America de Sud) ne dijmuiesc „pâinea”… Oooo, ce complicată poveste!!! Aflăm că România este statul european (UE!) cu cei mai numeroşi lucrători în agricultură, însă iar ne temem (anume cine şi câţi dintre noi îşi şubrezesc fiinţa cu aşa emoţii şi sentiment?!) că vom mânca, potrivit pieţei, ieftin şi prost, „de la străini”. Pe când am putea să ne hrănim, cel puţin mai scump, de „acasă”. Mi-am pus picioarele în apă rece, românească, rezultată din topirea zăpezii, să mă gândesc la astfel de risc major, îmbrăcat fiind în hăinuţe din Turcia (de-acolo de unde ne vin şi autoblindatele noi!) şi Bangladesh, înconjurat de tot felul de aparate şi obiecte din China. Şi-am rămas suspicios. (Despre gogoşi americane, glazurate, data viitoare; cu patriotică suspiciune.)
Comentarii