O realitate eternă în „fascinanta” Românie, dar şi pe alte meleaguri, este că „lăudătorii” nu mor niciodată, chiar dacă fizic dispar. Istoria română este marcată de lăudaţi şi lăudători, respectiv marile „genii naţionale” şi curteni, cronicari, poeţi („de curte”?!), propagandişti sau „analişti” partizani pe post de lăudători. Toate popoarele au închinat „osanale” conducătorilor, dar apreciez (sunt subiectiv…) că noi am extins laudele către toţi cei cu funcţii şi bani. Iubesc laudele politicienii, administratorii, afaceriştii, vedetele de tot felul şi acei „limitaţi” ahtiaţi după recunoaşteri false. Lăudătorii sunt cei „buni de gură”, scriitori fără scrupule şi tot felul de indivizi dispuşi să facă din noapte zi şi dintr-un troglodit semianalfabet „geniul Carpaţilor”. Prestaţia lor este răsplătită „regeşte”, iar poziţia lor în societate depăşeşte cu mult pe cea a membrilor Academiei Române, spre exemplu. Dar şi cantitatea de înjurături la adresa lor este imensă…
La noi este de remarcat şi „autolauda”, dacă îmi permiteţi termenul, o modalitate grotească de autopromovare prin emiterea de idei, în cel mai bun caz „fanteziste”, şi acţiuni de un ridicol absolut. Nu pot să spun dacă „lauda de sine” este pentru economii sau beneficiarul a ajuns la concluzia că este mai convingător prezentându-se singur ca mare personalitate. Probabil ambele. Şi ridicolul se ridică pe noi culmi!!
Este fascinant de urmărit imaginaţia lăudătorilor în acţiune. Inventează calităţi excepţionale, omagiază hărnicia şi patriotismul şi „împodobesc lăudatul”, încât nici el însuşi NU se prea recunoaşte în prezentarea publică. Dacă în Antichitate, lăudaţii erau prezentaţi ca reprezentanţi ai zeilor pe pământ (fiii Soarelui, spre exemplu!), în Evul Mediu aveau drepturi de a conduce, întrucât aveau „sânge albastru” şi „os domnesc”, în Epoca Modernă şi în cea contemporană asistăm la o avalanşă de calităţi excepţionale puse în „cârca” lăudatului. Cantitatea de omagii este corelată, totuşi, de suma de bani „pusă la bătaie” de lăudat, existând (se pare) un adevărat mercurial al laudelor. Nu trebuie să ne punem întrebări legate de exagerare sau penibil. Sunt din start asumate!
Într-o democraţie, totuşi, lauda deşănţată este ponderată de poziţia adversarilor politici, ai criticilor „neînregimentaţi” (tot mai puţini…) şi, mai ales, a existenţei alternativei la conducere, cu mai puţine manifestări ridicole. Aceste „îngrădiri” au transformat procesul de lăudat, făcându-l mai sofisticat, cu mesaje care atacă subconştientul şi, normal, mai scump. Probabil şi de asta numărul celor cu aspiraţii politico-administrative este limitat. Dar această situaţie a făcut absolut necesară recrutarea de specialişti în marketing promoţional, psihologi, sociologi, autori de discursuri (comunicate de presă…) etc. O adevărată maşinărie menită a-i transforma pe Ghiţă sau pe Neluţu în domnii George sau Ioan, demni şi merituoşi reprezentanţi ai poporului. Suntem mai puţin „prostiţi”? Nu, doar mai frumos minţiţi.
Minunata acţiune de ridicat osanale a evoluat în timp doar ca metodă de transmitere a laudelor. De la discursurile în temple, palate sau piaţa publică, am ajuns la mesaje pe reţelele sociale (foarte eficiente în lumea „cumpărătorilor de diplome”!), trecând prin publicitate mascată la televiziuni şi radiouri! Presa scrisă e tot mai puţin eficientă… În final, trebuie să arăt că România este din nou „originală” prin faptul că îşi orientează laudele către personaje cu pretenţii de Mesia de Dâmboviţa. Cât câştigăm ca imagine externă, spuneţi dumneavoastră…
DAN STRUTINSCHI
Comentarii