Aşa cum presa i-o prezintă poporului muncitor şi chiar micului activist din teritoriu, viaţa de la vârful Partidului şi a statului curge în mai 1952 destul de obişnuit. În niciun caz nu se anunţă cutremure. Eventualele mici noutăţi din peisaj şi din discurs – consemnate de regulă, dar nu şi comentate, deşi redacţionalul, mai cu seamă cel al Scânteii, strecoară de obicei câte ceva cât de cât lămuritor – pot trece fie ca întâmplări puţin semnificative, fie, pentru ochiul care s-a deprins să caute dedesubturi, ca elemente ale cursului emancipator în primul rând – tot mai constant şi insistent pe seama naţionalului şi având ca ţintă, în folosirea acestuia preeminent ca unealtă, întărirea puterii prin autonomizarea ei şi prin atragerea susţinerii populare.
E luna unor mari sărbători cărora li se dedică, deja tradiţional, mari serbări: solemnităţi felurite cu exprimări afişând măreţie şi entuziasm, manifestaţii muncitoreşti cu multe steaguri, portrete şi lozinci, marşuri de fanfară militară, defilare de gărzi patriotice muncitoreşti înarmate, coloane masive în rândurile cărora se găsesc vechi luptători ilegalişti şi coloane de pionieri – marş al copilăriei fericite, până la defilarea oamenilor de ştiinţă şi la parada sportivilor. Mai restrânse, adunări festive – cu aceleaşi tribune largi, populate impozant, ca şi în piaţă ori pe bulevard, cu somităţi interne, reprezentanţi ai misiunilor diplomatice şi conducători ai delegaţiilor de oameni ai muncii din ţările prietene invitate, stahanovişti şi fruntaşi în producţie, oameni ai ştiinţei şi artei, studenţi şi militari, activişti de partid şi ai organizaţiilor de masă – pe pieptul celor mai mulţi dintre ei strălucind, imposibil de ignorat şi, deci, agitând râvna poporului privitor, ordine şi medalii – recunoaştere a meritelor lor deosebite în lupta pentru libertatea şi fericirea patriei noastre dragi, pentru apărarea cauzei scumpe a păcii. De asemenea, prezidii – unul de onoare, pentru care sunt propuşi cam aceiaşi, părinţii răposaţi şi vii ai clasei muncitoare, cu un preşedinte de onoare al adunării (Stalin, invariabil) şi un prezidiu activ alcătuit din tovarăşi în frunte cu cei mai iubiţi şi cu cei mai buni fii ai poporului, cuvântări despre, între altele, dar numaidecât, marile realizări şi marile proiecte socialiste, electrificare, industrie grea, cooperativizarea agriculturii, bucuria muncii libere, primite cu ropote de aplauze, lozinci şi propuneri de telegrame adresate Tovarăşului Iosif Vissarionovici Stalin, Moscova-Kremlin, întâmpinate şi ele cu aplauze şi urale şi încheiate, la rândul lor, cu asigurări, angajamente şi tot cu lozinci, între care: Trăiască bastionul păcii şi independenţei popoarelor, marea Uniune Sovietică! Slavă celui mai iubit prieten al poporului român, genialul învăţător şi conducător al oamenilor muncii din întreaga lume, Iosif Vissarionovici Stalin!
Lui 1 Mai muncitoresc, ocazie să se adune în Bucureşti, atestă Scânteia, nu altundeva decât sub statuia lui Stalin, 500 000 de oameni, îi urmează Ziua presei bolşevice şi aniversarea Pravdei, chiar Ziua radiofoniei, care îl are în vedere pe savantul rus A. S. Popov. Urmează şirul de trei zile sărbătoreşti, 8-10 mai, care la această dată, în semnificaţia şi onorarea lor autohtonă, implică încă controverse, dezbatere, indecizie, multe precauţii şi în pregătirea cărora Scânteia, avertizând asupra liniei recomandate, publică un punct de vedere muncitoresc semnat Vasile Kant, preşedintele Comitetului de luptă pentru pace din Uzinele „Vulcan”, Bucureşti, şi care începe astfel: Patria noastră scumpă este astăzi o ţară independentă, suverană, cu drepturi egale în familia frăţească a popoarelor libere. Aceasta este rodul luptelor de decenii duse de poporul muncitor şi al ajutorului pe care l-am primit şi-l primim din partea poporului rus şi a tuturor popoarelor Uniunii Sovietice. După eliberarea noastră de către glorioasa Armată Sovietică, noi ne-am recucerit adevărata independenţă, pentru că cea dobândită în 1877 ne-a fost răpită de imperialiştii din Apus cu ajutorul claselor exploatatoare de la noi.
Este, de altfel, şi poziţia oficială a momentului în materie. Deşi, însă, onorată şi popularizată bogat în anul anterior, la aniversarea a trei decenii de existenţă, mai nimic acum despre ziua Partidului. E ca şi cum totul, mijloace şi energii, s-ar rezerva acum acelei abordări împreunate a eliberării şi a independenţei care să permită ca, sărbătorindu-se cum se cuvine Ziua Victoriei, deja sovietică prin excelenţă, să se facă posibil un demers cât mai amplu, consistent şi neimputabil ca exprimare în jurul aniversării celor 75 de ani de la evenimentul din 1877 – care nu se poate spune că fusese ignorat în anii trecuţi, însă adus în atenţie cu evidentă grijă pentru a nu produce deranj şi supărări.
Acum, în adunarea festivă cu prilejul celei de a 75-a aniversări a independenţei de stat a României, în cuvântarea lui, tovarăşul general de armată Emil Bodnăraş – înalt activist cu credit la Moscova, însă cel mai probabil că şi pus să se expună şi supus astfel obişnuitei examinări de partid – vorbeşte deplin conformat, dar şi, pe ici şi pe colo, adânc: Acum 75 de ani, în ziua de 9 Mai 1877, spune el în introducere, ţara noastră a trăit unul din cele mai de seamă evenimente din zbuciumata sa istorie: bucurându-se de sprijinul frăţesc al marelui popor rus, România a declarat război Turciei, proclamându-se independentă. Pe deplin încrezător în victoria armatelor ruse, în trăinicia alianţei cu poporul rus şi în voinţa nestrămutată a poporului român de a scăpa de sub jugul turcesc, Mihail Kogălniceanu — pe atunci ministru de externe al României — a putut declara fără greş, în ziua de 9 Mai 1877, că independenţa noastră naţională există de fapt. Cu acelaşi prilej, la deschiderea Expoziţiei permanente a relaţiilor militare româno-ruse, adjunctul lui Emil Bodnăraş, tovarăşul general-maior N. Ceauşescu este în exces laudativ, fără îndoială că trebuitor şi intenţionat aşa, vorbind publicului despre importantele documente privind neprecupeţitul ajutor militar pe care, în cursul istoriei, popoarele Rusiei l-au dat poporului nostru pentru câştigarea independenţei sale.
Şi altele asemenea, încât lui Stalin pare să-i fi plăcut ori măcar să aibă motive să considere acceptabil ceea ce află că se întâmplă în R.P.R. şi răspunde telegramei de salut fierbinte pe care o primeşte din partea guvernului român şi a C.C. al P.M.R. cu un salut prietenesc – mai ales că textul telegramei româneşti spunea lucruri măgulitoare, frecventate încă destulă vreme, precum: Evenimentul memorabil al istoriei noastre pe care-l sărbătorim astăzi este una din strălucitele mărturii ale prieteniei şi sprijinului pe care l-a dat poporului român în decursul veacurilor, cu dragoste de frate mai mare, poporul rus şi Victoria forţelor armate ale Uniunii Sovietice a adus poporului român, pentru prima oară în frământata sa istorie, adevărata independenţă naţională şi de Stat, a constituit temelia renaşterii naţionale şi dezvoltării tuturor forţelor creatoare ale poporului român. Şi mai ales că, dincolo de asaltul victorios al cuvintelor, istoricii români au deconspirat şi condamnat între timp pe duşmanii din afară şi dinăuntru – Apusul imperialist şi burghezo-moşierimea autohtonă – ai independenţei româneşti şi pe falsificatorii istoriei poporului român, între ei cu aceia care, nepatrioţi şi ploconiţi odioasei monarhii, deciseseră ca zi de proclamare a independenţei de stat a României pe funestul şi de îngropat neîntârziat în uitare 10 mai.
În paranteză fie spus, întrucât faptul e în dezbatere şi azi, o revanşă în privinţa din urmă – voită sau nevoită, dar de acelaşi apanaj al emancipării prin accent pe naţional – vine în 1959, când se legiferează sărbătorirea pe 25 octombrie a Zilei Forţelor Armate, căreia până atunci îi fusese dedicată, pe la începutul anilor ’50, ziua de 2 octombrie. În discuţie a fost – şi este – semnificaţia respectivei zile. La 2 octombrie (care era şi Ziua Internaţională a Luptei pentru Pace, mult vorbită, dar destul de anemic serbată) se evoca aprobarea înfiinţării pe teritoriul sovietic a diviziei de voluntari români „Tudor Vladimirescu” – prima unitate a armatei noastre populare şi, precum spunea Emil Bodnăraş în 1951, rezultatul muncii stăruitoare depuse de către comuniştii români aflaţi pe atunci în U.R.S.S., în frunte cu tovarăşii Ana Pauker şi Vasile Luca, pentru clarificarea politică a prizonierilor români. Cealaltă, 25 octombrie, evoca ultima brazdă a Ardealului dezrobit şi jertfa ei (care, publicată atunci, însemna peste 1.500 ofiţeri, 1.400 subofiţeri şi 62.000 trupă — morţi, răniţi şi dispăruţi). Comunicatul Marelui Stat Major privitor la operaţiunile militare din ziua anterioară, 24 octombrie, reprodus de Scânteia, conţinea precizarea că Oraşul Carei a fost depăşit pe la vest, iar la Satu Mare se dau lupte la periferia oraşului – ceea ce nu demonstrează, însă face de luat în seamă serios susţinerea că oştirea ar fi rezervat eliberarea ultimei brazde pentru a o dedica zilei de naştere a Regelui Mihai I.
Dar cel mai concludent vorbesc despre noutatea pe care luna mai 1952 o aduce în R.P.R. două informaţii cu totul neutre politic referitoare la evenimente din viaţa zisă pe atunci culturală – şi chiar culturală pentru cine poate concepe, ca pe atunci, cultura ca fiind deliberat, intenţionat şi exclusiv ideologie şi propagandă. Astfel, premiera de gală cu piesa Lupii a scriitorului convertit Radu Boureanu este onorată joi, 24 aprilie, de prezenţa protipendadei politice comuniste în frunte cu Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, I. Chişinevschi etc., care se vor culturali şi promotori ai culturii în faţa unui şir de diplomaţi ai tinerelor democraţii populare surori, în capul listei cu S.I. Kavtaradze, ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti. Gheorghiu-Dej lipseşte – probabil însă numai pentru că protocolul nu-l implică. În oglindă, peste numai un pic mai bine de o lună, pe 30 mai, o altă premieră: Ion Vodă cel Cumplit, piesa fostului voluntar al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, Laurenţiu Fulga, evocând sprijinul obţinut de domnul moldovean din partea cazacilor zaporojeni în lupta contra turcilor. Printre spectatori, membri ai aceluiaşi corp diplomatic, iar între absenţi, pe lângă – pesemne că din aceleaşi motive – Gheorghiu-Dej, acum şi trioul grupului moscovit. În rândul tovarăşilor din loje este menţionată însă prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, proaspăt membru plin al C.C. al P.M.R.
AUREL BUZINCU
Comentarii