Pe mine mă apucă râsul când aud politicieni vorbind despre reforme. De cele mai multe ori este vorba de un râs nervos şi, recunosc, „condimentat” cu aprecieri deloc măgulitoare la adresa emitenţilor de proiecte care vor reforma şi îmbunătăţi viaţa social-economică în România. Când analizăm însă modificările pe care reformele le produc, ajungem rapid la concluzia că ele se rezumă la creşteri de preţuri şi taxe (până în 1990 se numeau, cu un cinism a la Stalin, „reaţezări”!) şi la elaborarea de proiecte program cu şanse infime de materializare sau chiar prostii sadea. Era valabil şi până în 1990. Cred că greşeala iniţială este în momentul Revoluţiei, când nu au dat foc programelor PCR, iar noii veniţi s-au inspirat din ele, „valorificând munca trecută”, cum spuneau activiştii.
Tema reformelor este cea favorită în momentul noilor începuturi de după alegeri sau a formării de noi guverne, deşi în cele mai multe cazuri reformatorii sunt aceiaşi „specialişti” în dus cu vorba. Într-un „stabiliment al plăcerilor” se schimbă femeile, nu paturile, ne spunea Mircea Dinescu… Oare de ce mi-am adus aminte de afirmaţia sa? În practică, reformele se întâmplă în primul şi al doilea an de mandat, cel mult, şi se rezumă la schimbarea unor incomozi, dar mai mult la înfiinţarea de noi „locuri de muncă” celor loiali partidului sau liderilor săi. Şi ne trezim cu un număr imens de „bugetari”, care îşi caută motivul angajării până la pensie! Doar întâmplător asistăm la îmbunătăţiri în activitatea administrării statului, corectarea aberaţiilor din legislaţie sau abordări diferite legate de transformările la care asistăm pe plan tehnologic (digitalizare).
Să vedem însă ce sunt reformele şi, mai ales, ce înţeleg „iubiţii conducători” din ele. Din start trebuie menţionat că „învăţământul de partid” nu a definit termenul de reformă, astfel încât fiecare persoană în funcţie de decizie înţelege ce vrea! Şi au o imaginaţie debordantă în a conferi titlul de reformă tuturor iniţiativelor „de doi bani”. Chiar şi hotărârea privind organizarea „zilelor comunei” şi a chefului aferent este prezentată ca o acţiune importantă în procesul de reformă. Şi, astfel, toţi devin susţinători fără rezerve a reformării la toate nivelele!
Sper că nu doar eu îmi pun întrebarea legată de reformele care să corecteze problemele legate de administraţia stufoasă, birocraţia excesivă, adaptarea la progresul tehnic şi valorificarea avantajelor acestuia etc., dacă mă refer doar la nivel local. Sau la reforme la nivel naţional, care să cuprindă „proiecte de ţară” pe termene de 5-20 de ani, asumate de majoritatea clasei politice şi care să vizeze valorificarea potenţialului naţional (resurse materiale şi umane), a poziţiei geostrategice (culoare de transport) şi a beneficiilor pe care apartenenţa la alianţe le permite. Cer prea mult? Probabil că DA! Să mă mulţumesc că NU se mai oferă sarmale şi cozonac gratuit şi populist de Sânziene. O reformă necesară şi aplaudată!
O întrebare absolut legitimă şi pe care o pun cei mai mulţi români preocupaţi de viitor se referă la „rezerva de cadre”, cum superb se spunea la PCR, capabilă să reformeze statul. Avem cu cine? DA, dar cine îi promovează în poziţia de decizie? Partidele băltesc în politica lui „merge şi aşa” şi sunt oripilate de posibilitatea de a pierde controlul „butoanelor”. Deci, exclus! „Societatea civilă” străluceşte prin absenţă, laşitate sau nepăsare. Să ne bazăm pe un impuls extern? Deciziile UE au determinat, în PRIMUL rând, reformele la noi! Deci, DA! Cu asta sigur voi revolta „suveraniştii”. Îmi asum înjurăturile…
DAN STRUTINSCHI
PS: Am văzut trei fete citind CĂRŢI în parc. Dacă le văd politicienii, se sperie. Unde se duc voturile celor care citesc? La urmaşii dacilor iubitori de fructe de pădure?!…
Comentarii