Dacă s-ar fi bucurat de o viaţă lungă şi destinul nu i-ar fi fost frânt acum aproape şapte decenii, Nicolae Labiş ar fi împlinit 90 de ani, la începutul lui decembrie al anului curent, 2025.
Născut la poalele Obcinei Stânişoara, în Mălini-Poiana Mărului, la 2 decembrie 1935, viaţa îi este secerată la numai 21 de ani, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956, în urma unui obscur accident de tramvai, rămas până azi neclarificat, care se petrecuse în cumpăna fatidicei nopţi de 10 decembrie, şi care a făcut ca talentul lui excepţional să fie proiectat în mit.
Asemenea poeţilor blestemaţi, rebeli şi revoltaţi (după expresia „les poètes maudits” a lui Paul Verlaine), precum Villon, Rimbaud, Esenin şi alţii, Nicolae Labiş este azi cunoscut şi citat mai mult pentru biografia lui tragică, decât pentru valoarea operei sale, care îl aşezase în vârful generaţiei sale drept cel mai răsunător şi spectaculos talent ivit în timpul regimului politic instalat la noi după 1945. Prezenţa poetului în manualele şcolare, până la căderea acestui regim, oferea elevilor de gimnaziu şi liceu, deopotrivă, posibilitatea să-i cunoască biografia şi poemul lui definitoriu şi premonitoriu, Moartea căprioarei.
De altfel, în mod paradoxal, deşi este scos din manuale după 1989, Nicolae Labiş cel trecut meteoric pe cerul literaturii române s-a bucurat din plin de atenţia iubitorilor de poezie şi de aprecierea criticii postdecembriste care, prin vocea lui Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Marin Mincu, Ion Pop, Eugen Negrici, Marian Popa, Ion Simuţ, îi recunoaşte valoarea, situându-l ca reper al generaţiei ’60, pe care o influenţează profund, prin înnoirea lirismului şi înlocuirea tematicii vremii – cultivate un timp – cu un discurs poetic reflexiv, vizionar, sustras contextului istoric şi devenit universal valabil. Confirmarea o găsim chiar în poemul Primele iubiri care deschide singurul său volum antum (exceptând placheta de debut Puiul de cerb, tot din 1956). Purtând acelaşi titlu, poemul acesta de o tulburătoare frumuseţe este dovada că desprinderea lui Nicolae Labiş de poezia angajată se face prin disoluţia eului, uitarea de sine şi extazul de tip blagian pe care le vom regăsi la Nichita Stănescu, în volumul acestuia din 1964, intitulat O viziune a sentimentelor: „Azi sunt îndrăgostit. E un curcubeu / Deasupra lumii sufletului meu. / Izvoarele s-au luminat şi sună, / Oglinzile ritmându-şi-le-n dans, / Şi brazii mei vuiesc fără furtună / Într-un ameţitor, sonor balans /…/ Eu curg întreg în acest cântec sfânt / Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”.
După o absenţă de peste două decenii din programele şcolare, abia din anii 2000, odată cu intrarea în uz a manualelor alternative, poezia lui Nicolae Labiş îşi regăseşte locul în materia de liceu, la categoria reprezentanţilor „realismului socialist”, cum a fost înregistrată în istoria literaturii române perioada comunistă. Astfel, în manualul de Limba şi literatura română, editura Corint, 2007, pentru clasa a XII-a, elaborat de un colectiv de profesori coordonat de Sofia Dobra, Nicolae Labiş apare cu acelaşi poem celebru, Moartea căprioarei, prin care este ilustrată „reliricizarea poeziei” postbelice.
Este drept că în acest arc de timp au fost reeditate volumele sale de versuri, au apărut câteva ediţii critice (la Timişoara, Bucureşti, Iaşi, Cernăuţi şi Suceava), între care cea mai recentă este ediţia din 2017, coordonată de Daniel Cristea Enache, cuprinzând opera integrală, însoţită de un aparat critic prestigios, apărută la Cartea Românească.
Posteritatea poetului Labiş cunoaşte o amplitudine specială în spaţiul cultural sucevean, fie că este vorba de Casa Memorială de la Mălini, de Colegiul Naţional „Nicu Gane” din Fălticeni unde a învăţat şi de unde îşi începea zborul meteoric – liceu care găzduieşte de câţiva ani Cenaclul literar-artistic „Nicolae Labiş” a cărui revistă „Zbor” îşi numără a treia apariţie –, fie de ediţia Opera Magna din 2013, realizată de Nicolae Cârlan şi, mai ales, de cel mai longeviv festival literar din România – Festivalul Concurs Naţional de Poezie „Nicolae Labiş” –, ajuns acum la ediţia a LVII-a.
Aura labişiană reverberează până dincolo de fruntarii, de pe soclul sculpturii amplasate de municipalitate în Fălticeni, operă plastică remarcabilă, realizată în acest an de Vladlen Babcineţchi, la iniţiativa scriitorului Grigore Ilisei.
Volumul postum Lupta cu inerţia (1958) rămâne o fulguraţie a ceea ce ar fi putut să devină cel supranumit de Eugen Simion „buzduganul unei generaţii”, întrucât discursul său poetic este socotit azi valoros mai mult ca potenţialitate, dat fiind adevărul că timpul manifestării lui plenare n-a existat, iar posteritatea i-a reţinut mai ales conformismul partinic şi pacifist. Scurta etapă finală a creaţiei şi existenţei sale, când schimbarea de paradigmă estetică a discursului său liric îl face incomod, explică sfârşitul tragic drept eliminare premeditată din viaţa literară, deoarece devenise un veritabil „influencer” indezirabil, cum am zice acum.
Revelator rămâne faptul că metafora luptei cu inerţia circumscriind, deopotrivă, ideologia vremii şi estetica universală devine emblema peste timp a poetului de la Mălini şi izvorul viu al elanurilor unei întregi generaţii, aceea care a depăşit conformismul proletcultist şi cenzura realist-socialistă.
Citit azi, Nicolae Labiş pare suspendat într-un timp mitic, departe de Nichita Stănescu, fostul său coleg de la Facultatea de Litere din Bucureşti, cel devenit faimos şi care a şi mărturisit public, în repetate rânduri, că nu a putut scrie mulţumitor cât timp Labiş trăia, motiv pentru care şi-a renegat poeziile scrise înainte de 1956.
Discursul fulgurant şi fragmentar din poezia labişiană (a se vedea uimitorul poem Omul comun!) se concentrează pe celebrarea şi exaltarea tinereţii şi iubirii ca modalitate de evadare din constrângerile ideologice, în sensul că poemele apar ca rezultat al unor notaţii de stări sufleteşti fulgurante sau crâmpeie de idei neterminate, sugerând o cale spre o poezie mai liberă şi mai expresivă, în aşa fel încât, prin exaltarea subiectivităţii şi a sentimentului, poezia să iasă biruitoare din cercul strâmt al cenzurii politice.
Viziunea lui Labiş asupra lumii şi tipul lui de discurs liric au fost puse în relaţie cu influenţe variate, de la dinamismul şi angajamentul lui Maiakovski (în poeziile labişiene de angajament colectivist, bătăios, triumfalist), până la sensibilitatea simbolistică şi libertatea sugestiei poetice ale lui Arthur Rimbaud de care îl leagă şi similitudinea de destin fatal. Preluând individualismul rebel al lui Rimbaud, Labiş visa la o poezie a cunoaşterii prin acutizarea până la euforie a simţurilor, sugerând starea de extaz şi beatitudine, ilicită în comunism. Intimizarea sentimentului partinic, prin cuprinderea dragostei de patrie şi de partid la rând cu iubirea intimă, este puntea pe care Labiş o aruncă peste lumi, în încercarea de a se salva din captivitatea în care este prins.
Poemele Moartea căprioarei şi Albatrosul ucis, care l-au consacrat şi care-i asigură peste timp persistenţa memoriei, sunt, fără îndoială, – alături de Mioriţa poetului – poezii premonitorii, în ele pulsând „spiritul adâncurilor”, dar şi elanul prometeic, desprinderea poetului de durata perisabilă a existenţei, cum citim în Albatrosul ucis: „La marginea vieţii clocotitoare-a mării / Sta nefiresc de ţeapăn, trufaş, însă răpus. / Priveşte încă parcă talazurile zării / Cu gâtul galeş îndoit în sus”.
Considerat un simbol al poeziei noi din perioada postbelică, sustras curgerii timpului – moartea sa timpurie, deşi tragică, fiind socotită, în ordinea mitului, drept preţ al regenerării lirice pentru generaţia sa –, poetul Nicolae Labiş îşi construieşte mai departe modelul moral care hrăneşte idealul tinereţii perpetue.
ELEONORA BULBOACĂ
N.a. În imagine, bustul lui Nicolae Labiş realizat de Vladlen Babcineţchi, amplasat de municipalitatea fălticeneană la 11 octombrie a.c. Foto: Marinel Dănilă
Comentarii