Să se câştige şi să se asigure prietenia cu Uniunea Sovietică – una despre care să se poată spune că e veşnică, trainică, de nezdruncinat, indestruc-tibilă etc. – este un fapt propovăduit de către cei care vor ajunge după război la putere în România ca fiind deosebit de important şi, precum se va repeta ani şi ani, în însuşi interesul ţării noastre şi al poporului nostru. Cu atât mai mult, în acelaşi metaforism cu dedesubturi şi subînţelesuri multiple al limbajului de epocă şi de regim, cu cât aşa ceva pot face doar comuniştii prin partidul lor, adică Partidul – numindu-se el până la urmă oricum, P.C. din România, P.C.R sau P.M.R. şi din nou, de sperat că până la capătul cel mai din urmă al zilelor lui, P.C.R.
E ca şi cum, într-o gata de acreditat bonomă naivitate slav-răsăriteană, una de treacă de la noi de petrecere cu vodcă şi cântece de bătălie şi de dragoste în îmbrăţişări bărbăteşti peste umeri, prietenia declarată de cineva precum România i-ar fi destul Moscovei ca să se simtă bine şi în siguranţă, iar pe aceea pe care ea declară că o acordă s-ar putea vreodată conta ca ţinând de cald până la sfârşitul iernii. Când, de fapt, chiar dacă îi împarte riguros până azi pe cei din jur între prieteni şi neprieteni (sau neprietenoşi), prietenia în sine aproape că nu înseamnă niciodată nimic în faţa unui Kremlin care e de văzut că, prin natura lui şi pe bază de experienţă istorică, se concepe şi se simte singular şi singur în lume şi este, de aceea, intratabil neîncrezător şi suspicios în relaţie cu oricine şi cu orice şi plănuieşte şi experimentează neîncetat în consecinţă, deopotrivă in vitro şi pe viu – cu şi fără anestezie.
Poate, în schimb, să devină de o importanţă extremă ca acest Kremlin biruitor printr-o uriaşă dispoziţie sacrificială şi recunoscut repede şi peste tot ca atare să dea semne de bună primire a prieteniei pe care i-o propune şi i-o garantează – în numele ţării şi al poporului, ca fiind, într-un moment greu al acestora, de domeniul interesului lor salvator – un partid precum Partidul, care, public şi tradiţional, printre cei cu care el susţine că se identifică şi în numele cărora intră în scenă, are imaginea unui amestec tulbure de anonimat, plebeism, nonconformism aventuros, antistatal şi antinaţional.
Şi chiar asta este realitatea ultimă a situaţiei. Ocupantul zis eliberator nu stă de vorbă decât cu Partidul ori cu vreuna dintre feluritele lui anexe – organe şi organisme pe care acesta le puieşte prodigios pentru a penetra multilateral societatea prin ele. Nu are nici la început şi, pe drept cuvânt, nici mai târziu (însă din motive diferite) cine ştie ce încredere în Partid, ceea ce-i explică acţiunea simultană intensă desfăşurată pe căi secundare paralele (A.R.L.U.S., foşti prizonieri, foşti dezertori în U.R.S.S. şi cominternişti, consilieri sovietici şi agenţi de influenţă etc.), pentru că şi ocupantul vrea să penetreze şi să controleze societatea beneficiară a eliberării prin ale lui fără număr sacrificii. Dar interesele unui ocupant care deliberat refuză să treacă drept ocupant şi care, proiectat şi programat, sunt de natură să se satisfacă într-o bună parte a lor pe seama îndoctrinării, a inducerii la scară de masă a unor convingeri ideologice prin propagandă asiduă şi mijloace de constrângere, toate numite educative, au nevoie de Partid – pentru întărirea şi impunerea căruia, în consecinţă, se inventează şi se investeşte mai orice şi oricât. Exact precum, dacă tot veni ocazia, întru gloria şi lăţirea patriei socialismului, în cazul dispoziţiei lui sacrificiale.
Iar prietenia aceasta este, în cele din urmă, în ţară, dinaintea poporului de adus şi de ţinut sub autoritate (pe limba propagandistic îndulcită: strâns unit în jurul Partidului), semnul recunoaşterii, al agrementului şi al preţuirii externe – şi e vorba de cea sovietică (a marelui, gloriosului şi mărinimosul vecin) în primul rând şi decisiv şi pe care Partidul (şi numai el) le-a dobândit prin ceea ce este şi face pentru ţară şi popor. Prin urmare, în Partid trebuie pusă toată încrederea şi Partidul trebuie să fie, politic, opţiunea exclusivă a tuturor.
În afară, pe urmă, extern, în spaţiul în care trebuie să conteze mai ales ori chiar, în anume privinţe, numai U.R.S.S. şi mediul partidelor comuniste şi muncitoreşti, până la cele din lumea întreagă, vehiculata şi lăudata prietenie, acordată de Moscova în acelaşi regim şi altora, tuturor celor care alcătuiesc lagărul în principiu, este, pe faţă, expresia unităţii de monolit liber consimţite a celor ce iubesc democraţia, pacea şi progresul şi luptă pentru ele alături de Uniunea Sovietică, iar în fapt, instrumentul principal de impunere a voinţei hegemonului şi suzeranului.
Încât, într-un limbaju ca cel tehnic al cărăuşiei, care nu trebuie considerat deloc lezent, ci doar potrivit şi expresiv pentru cine îl mai ştie cât de cât, prietenia în discuţie presupune, desigur, forţa care asigură mersul înainte, dar şi oiştea prin care se dă şi se ţine direcţia, precum şi, neapărat, harnaşamentul cu piesele lui absolut trebuitoare unei eficiente conduceri – zăbala, căpăstrul şi hăţurile aferente, toate putându-i sluji căruţaşului politic în obţinerea varietăţii de efecte în privinţa cărora el este iniţiat şi interesat, precum şi de care el devine în stare. Până la, să zicem, un mers oricât de slobod, dacă e să fie cazul, dar şi, mai ales, în partea cealaltă, ţinând propriu-zis de specificul angrenajului, la struniri bruşte şi oprelişti, cu şi fără bici, prin acţionarea cu impact dureros a unor componente ale capului motric şi, în baza principiului că usus erudit şi repetitio docet, inclusiv prin şantaj. Care şantaj e adevărat că în politic este mereu cu mult mai la el acasă decât în cărăuşie – deşi poate fi şi aici de folos destul, întrucât cabalina educată se conformează la cel dintâi semn că, procedând altfel, fierul din gură, pe lângă că o obligă până la urmă la ascultare, îi provoacă şi neplăcere.
Aşadar, iată, duioasa şi nevinovata, omeneasca şi îndeobşte râvnita şi căutata prietenie ajutată politic să poată fi şi să poată face cam orice. Fără ca, e drept, bolşevismul să-i fi inventat şi inaugurat capacitatea de a genera şi de a practica răul, însă cu şanse mari ca în el să se recunoască cel mai performant utilizator al ei cu funcţiunea în discuţie. În fond, această prietenie ţine de aceeaşi categorie de produse din care fac parte ura şi lupta de clasă ca explicaţie şi mijloc al progresului în reprezentarea lui bolşevică, lupta pentru pace, democraţia populară, dictatura proletară, lagărul socialist etc.
Tocmai de aceea să fie în epocă o constantă invocarea prieteniei (a amiciţiei – mai rar, interesant şi rămânând de văzut de ce anume aşa) în dialogul cu Uniunea Sovietică ori în acela despre relaţia cu ea. Poate deveni un fel de introducere în chestiune o susţinere a Anei Pauker din noiembrie 1944, când profunda, cu siguranţă, şi devotata cunoscătoare a lucrurilor afirmă că România nu poate exista ca stat independent, nu poate să se bucure de eliberarea Ardealului şi de libertate în general, dacă poporul român nu devine stăpân în casa lui, dacă nu-şi înscăunează stăpânirea lui, adică democraţia – asta însemnând, mai plastic spus, că el va înţelege că nu-i poate fi casa frumoasă şi luminoasă, îndestulată, atât timp cât nu o va fi aşezat pe temelii trainice şi că această temelie este prietenia Uniunii Sovietice. Apoi, ca să fie şi mai clar: Frontul Naţional Democrat a concentrat pe toţi cei iubitori de ţară pentru ca, împreună cu poporul român, să întemeieze adevărata democraţie, o democraţie care să se bazeze în primul rând pe trainica prietenie cu Uniunea Sovietică. Tot atunci, Lucreţiu Pătrăşcanu, ceva mai detaşat şi mai tehnic, poate că şi mai optimist în unele privinţe: Morţii pe cari popoarele sovietice i-au dat pentru libertatea şi independenţa noastră sunt un dar pentru care nu ni se cere decât loialitate, respectul cuvântului dat. Ne-am luat obligaţia de a instaura un regim democratic, de a stârpi toate rămăşiţele fasciste, de a dovedi amiciţia noastră faţă de Uniunea Sovietică şi [faţă] de celelalte puteri aliate. Nu sunt suficiente simplele afirmări. Faptele trebuie să dovedească cum că în adevăr nimic nu va mai întoarce România de pe drumul victoriei. (…) Armistiţiul de la Moscova trebuie să fie începutul unei noi ere pentru poporul român. Noi şi numai noi îi putem da adevăratul lui conţinut.
Se va ajunge în cele din urmă unde trebuia să se ajungă. Telegramele Kremlinului confirmă recunoaşterea şi acceptarea prieteniei de la o vreme înainte – cam de când Gh. Gheorghiu-Dej, şef al Partidului, devine şi şef al guvernului. Malencov, omolog, urează în 1953 în telegrama de felicitare de 23 August: Să se întărească şi să se dezvolte prietenia frăţească între popoarele român şi sovietic. Dej, cu aceeaşi ocazie – şi, conform tradiţiei, primul care scrie –, asigurase Moscova cum o mai făcuse: Poporul român este pătruns de hotărârea de a păstra cu sfinţenie bunul său cel mai de preţ – prietenia şi alianţa cu marea Uniune Sovietică, chezăşia independenţei şi suveranităţii sale naţionale, a înfloririi şi dezvoltării patriei sale… În 1955, la sărbătorirea aceleiaşi Eliberări, N.S. Hruşciov se află în prezidiul adunării festive şi cuvântează. Între altele: În ţară au fost înfăptuite radicale transformări democratice şi socialiste, au fost obţinute mari succese – subliniind că asta sub conducerea Partidului.
O astfel de clipă n-a venit însă repede şi, cel puţin aparent, măcar în paşi capricioşi sub Stalin – care a răspuns numeroaselor telegrame de la Bucureşti, mai toate vorbind despre prietenie, numai când, cui şi cum a voit el. La A.R.L.U.S. ajunge încă în decembrie 1944 semnul recunoaşterii şi al aprecierii: Năzuinţele dv. de a stabili o prietenie trainică între România şi Uniunea Sovietică vor fi întâmpinate în ţara noastră cu o adâncă simpatie. Doresc Asociaţiei cele mai bune succese în munca ei. La alţii – Petru Groza ca preşedinte al consiliului de miniştri, chiar Ana Pauker –, mai târziu şi altfel, iar la Partid, ciudat ori nu, mai deloc.
AUREL BUZINCU
Comentarii