Titlul acestei rubrici îmi cere să abordez fiecare articol într-o manieră veselă, degajată şi, categoric, fără intransigenţă rigidă. Acelaşi mesaj se poate transmite zâmbind sau încruntat, iar ideal ar fi să ne adaptăm interlocutorului şi capacităţii sale de a recepţiona o analiză foarte serioasă făcută cu o doză de bună dispoziţie. Când nu cunoşti „adresantul”, această posibilitate nu există, iar atunci am considerat, contrar specificului rubricii, să alternez abordarea „serioasă” sau cea glumeaţă, în stilul perfect definit la români de „râsu-plânsu’”. Dar gata cu introducerea…
Astăzi încerc să răspund la o întrebare, respectiv: ne mai înveselesc politicienii? Pentru că rar, dar au făcut-o mai brut sau mai subtil. Amintiţi-vă de regretatul Ştefan Cazimir, spre exemplu. Răspunsurile dumneavoastră sunt sigur două, în funcţie de rezistenţa la aberaţiile şi abuzurile demnitarilor pe care o are fiecare şi de nivelul în care am fost afectaţi în timp, material şi psihic, de „prestaţiile” conducătorilor. Politicienii sunt în mare majoritate sobri şi încruntaţi, inclusiv când debitează banalităţi, încât ai impresia că minunata clasă conducătoare suferă de grave afecţiuni intestinale. Simţul umorului este redus şi glumele chinuite. Dar excelează la un capitol, cel al umorului involuntar şi al gafelor de tot râsul! Nu se împiedică de acest aspect, pentru că şi simţul ridicolului le lipseşte.
Personal, le sunt recunoscător, întrucât minunatele lor realizări şi „luări de poziţii” îmi oferă ocazia de a „miştocări”, ca în prezentul articol, sau de a critica, din păcate fără efect vizibil. Toţi autorii de texte umoristice, caricaturiştii şi actorii de comedie burlescă sunt obligaţi, moral, să le mulţumească politicienilor. Dacă sunt ziua femeii, a învăţătorului, a minerului sau a energeticianului, de ce nu este şi o zi a politicianului? Sau nu ştiu eu! Să nu se muncească în acea zi, cum fac în general demnitarii, să se organizeze serbări câmpeneşti şi recitaluri de poezie sau muzică patriotică în cinstea lor. În felul acesta şi votantul ar avea un răspuns concret la eterna întrebare: ce mi-a dat mie alesul? A dat o zi liberă şi un concert gratuit…
În continuare, trebuie să vedem dacă suntem puţini răzbunaţi după gafele în rafală ale aleşilor/numiţilor în fruntea comunităţilor, în momentul în care râdem de ei. Chiar dacă ne simţim reconfortant pe moment, efectul asupra lor este nul, nu le pasă şi ne facem doar iluzii. Trebuie remarcată rezistenţa lor deosebită la critici, acuze, ironii etc. Continuă fără probleme pe drumul spre „noi succese” (sau succesuri…) şi singura mare preocupare a lor este legată de scăderea numărului de naivi care îi cred. Legat de acest aspect, mă întreb de ce nu mai este ironia, forma civilizată a criticii, un „tratament” al prostiei şi grosolăniei. Răspunsul, pentru mine, este relativ simplu. Într-o ţară în care peste 40% din populaţia adultă este analfabetă funcţional sau total, ironia fină nu are nicio şansă. Datul cu parul sau toporul este limbajul cunoscut şi aprobat. Un efect al sistemului educaţional!
Să continuăm să râdem de ei şi traiectoriile „prin bălării” pe care le urmează? Categoric, DA! Nu avem alte soluţii. Să devină cei care critică şi „miştocăresc” prostia şi impostura din viaţa publică mai agresivi în limbaj? Este OK şi uşor de realizat, dar coborând nivelul verbal al „luatului peste picior” nu ajungem, oare, la fel ca ei? Greu de spus! Însă trebuie să ne adaptăm şi să continuăm să râdem de ei şi prostiile lor.
În final, trag concluzia că nu prea am răspuns întrebării din introducere. Gradul în care politicul ne înveseleşte, categoric involuntar, este specific fiecărui cetăţean. Să râdem cu un ochi, pentru că celălalt…
DAN STRUTINSCHI
Comentarii