Încă de la volumul de „mărturisiri” Dialog cu umbra mea, tipărit în urmă cu cincisprezece ani, poezia şi proza Mariei Elena Cuşnir, ca şi în cea mai recentă carte, Adieri din umbră, pivotează în jurul dialogului cu umbra, nu atât un sinonim al întunericului, sumbrului, al culorii negre, doliului, al imperfecţiunii, greşelilor comise şi ameninţărilor ascunse, cît, aşa cum este în orizontul mito-poetic românesc, o formă de reflectare a conturului vălurit pe care îl lasă fiinţa sau lucrurile, proiectate în lumina textului liric sau epic. Motivul umbrei, de lungă tradiţie în literatura lumii, reprezintă una dintre temele structurale ale literaturii noastre, umbra însoţind destinul fiinţei din proza şi poezia lui Eminescu, Tudor Arghezi ori Lucian Blaga care, în Cuvinte pe o stelă funerară, scrie că atunci „când murim, nu facem decât să ne retragem lin în propria umbră”. În proza Mariei Elena Cuşnir, care (re)confirmă acest motiv cu o vastă cuprindere, dialogul cu umbra este multiplu: al autorului cu „umbrele” din carte, cu mai mulţi „eu” risipiţi în text şi, deopotrivă, un dialog al personajului însuşi cu umbra sa şi a celei care vine din lume – umbrele duşmani din „întunecimile” care întristează, umbra ocrotitoare a părinţilor „tandri, iubitori”, însoţind personajul „zi şi noapte”, în sfârşit, umbrele strămoşilor de peste timp care „îi şopteau să preţuiască ce i s-a dat”, cum se întâmplă în Adieri din umbră. Arina, protagonista al cărei nume trimite la Arin din volumul precedent, Visul lui Arin, primeşte „adieri” dinspre umbra sa, dinspre misterul şi viaţa intensă, dar ascunsă privirilor din afară, ale fiinţei sale interioare; prezent peste tot în cuprinsul romanului, dialogul cu umbra este mai explicit în poemele care, în buna tradiţie a literaturii Mariei Elena Cuşnir, închid volumele de proză: umbra timpului în Orologii cu vise sau umbrele care acoperă clipele unor bucurii amăgitoare din Acum, doar amintiri: „În umbra timpului culorile copilăriei răsfoiesc / Petale de flori printre luciri ciudate. / Grăbiţi ne erau paşii, grăbite gândurile / În vorbele mamei ne adâncim la nesfârşit. / E mâna ei pe fruntea noastră, cu ochii larg / deschişi, silindu-se să-ţi cânte; / Calde erau nopţile, cu doruri nesfârşite / Atâtea taine şi dorinţe prin care / înaintai fără popas; / Departe era vuietul durerii … / Plutind în muzica cu amintiri / Sprijiniţi ne credeam de orologii cu vise. / Ca să afli adevărul lumina ochilor / a scăzut; nu mai auzi bătăile inimii / ori şoaptele nopţii. / Tristeţile vieţii ţi-au măcinat obrajii / Te miri că ninge, ori că plouă. / Zâmbeşti acum văzând lacrimile cerului / Povara aşternută înaintea ta” (Orologii cu vise).
Motivul umbrei constituie glazura poematică a unui roman care explorează problematica tinerilor, a celor din generaţia Z, „sufocaţi de neputinţele sădite de tot ce se petrece pe Planetă”, într-un timp epocă fixat între 2022 şi 2025, ani care „i-au mutilat sufleteşte”; Arina, Vlad, Virgil, Anita, cele două adolescente sinucigaşe sunt umbrele din carte, care poartă dialoguri lămuritoare despre înstrăinare, despre soarta migranţilor („Cât de disperaţi puteau fi de porneau copii, părinţi, căutând refugiu? Nimic nu le putea schimba hotărârea. Nu renunţau. Arina încerca să-i explice că doar o violenţă, foamea şi setea îi determinau să-şi asume astfel de riscuri. Ştiau toţi trei că nimic nu mai e sigur astăzi. Revoluţiile, dictaturile violente, măcelurile, corupţia, bandele sângeroase, drogurile îi făceau să spere la prosperitate, nu la îmbogăţire. Să viseze la încăperi mirosind a mâncare şi a cafea. Să se simtă la adăpost”), convieţuind cu manipularea mediei care, adesea, dezinformează, deformează şi instalează nesiguranţa şi panica. „Te rog, nu te uita la ştiri pe tabletă sau TV”, spune Vlad, acuzând anxietatea pe care acestea le introduc prin evocarea la „breaking news” a catastrofelor naturale produse sau inventate, agresiunea, războaiele din Europa până în Orientul apropiat sau îndepărtat, în Fâşia Gaza şi cu spectrul ororilor comise de nazişti, într-o lume profund vulnerabilă, aflată „într-un mare impas: toate căile duc la pierderea orientării în acest spaţiu ostil”. În fond, drama generaţiei Z este viaţa în acest spaţiu ostil, în (i)realitatea imediată, care schilodeşte suflete, surpă punţile de comunicare, înlocuite cu drogurile ce distrug generaţia Z („Cineva se răzbună pe tânăra generaţie, de fapt, a celor lipsiţi de discernământ. I-au prins într-o „plasă” care-i târăşte spre distrugere. Acum dorm. Le-am făcut spălături, păreau intoxicaţi. Analizele le-am trimis la Laboratorul Spitalului Studenţesc. Legitimaţia unuia dintre ei, căzută din întâmplare, m-a convins ca sunt studenţi. Le-am făcut perfuzii după ce au adormit. M-a ajutat Victor, portarul nostru cu suflet mare. Familiile cedează, sunt neputincioase, se resemnează. E dramatic să simţi cum pierzi totul. Devin prizonierii propriei neputinţe. Copiii, lumina ochilor, cei ascultători, joviali, studioşi, devin agresivi, îşi pierd minţile, dispreţuitori, murdari. Atâtea cazuri am văzut şi tratat la Spital. Nu cred c-aş fi putut suporta ca fiii mei să fi făcut aşa ceva”, spun infirmiera şi portarul unui spital) sau, altfel, cu ecranul telefonului care târăşte tinerii „pe căi necunoscute şi periculoase”, în traumele digitalizării şi provocările Internetului, „o uzină de fantome”, într-o radiografie memorabilă a epocii: „Tineri, adolescenţi hărţuiţi de un sistem bolnav, nu pot să-şi echilibreze propriile conflicte sufleteşti. Mass-media trebuie să dea informaţii reale, să evite senzaţionalul, dezinformarea, instigarea la violenţă. Nu au puterea sau curajul de a se confesa părinţilor, dascălilor, prietenilor. Nu mai există dialog deschis, ziduri nevăzute s-au ridicat între prieteni, fiecare cu ecranul telefonului în faţă. Au dispărut poveştile frumoase ale adolescenţei, dorinţele împărtăşite. Toleranţa, solidaritatea, coeziunea socială par desfiinţate. Se vorbeşte doare despre tehnologia modernă, despre AI, nicidecum de valorile umane. Câtă nevoie avem de răspunsuri la întrebările acestor tineri, printre care sunt şi eu. Individualismul a şters comunicarea umană, viaţa de zi cu zi. Dezechilibre grave primejduiesc existenţa omului, dar şi a Planetei”.
În Adieri din umbră, Maria Elena Cuşnir explorează ceea ce aş numi destine de azi, construind romanul în jurul Arinei care alege voluntariatul ca formă de implicare într-o lume mereu problematică şi agresivă: „Uiţi de propriile nevoi; sunt urme ce nu pot fi şterse. Mie mi-e dor de chiotele de bucurie din copilărie şi adolescenţă, de anii când întâmpinam colegii, prietenii, cu uşile larg deschise. Acum am uitat de îmbrăţişări prieteneşti, de întrebări directe. Generaţia mea trebuie să-şi recunoască înfrângerea. Am uitat emoţiile întrunirilor, ale aşteptărilor, ale îmbrăţişărilor. Spaimele s-au cuibărit în inimile noastre, ne „căsăpim” zilele cu ele; nu protestăm împotriva „manipulărilor” întreţinute cu râvnă de media. Cred că nu vrem să ştim tot adevărul. Voluntariatul va da sens vieţii tale.” Arina caută printre năpăstuiţii soartei „pribegii” care încearcă să descopere un sens haosului; în ochii lor, Arina, care le-a construit două adăposturi numite Casa Speranţei şi Casa zăpezilor de primăvară este salvarea şi orizontul care se deschide în întunericul unei existenţe năruite în lipsă de empatie şi adversitate: „Voluntariatul e soluţia pe care aţi ales-o pentru a privi realitatea în faţă. Atâta blândeţe se revarsă din ochii d-voastră, care ar vrea să ne apere de agresiune; este justificarea apărării libertăţii individuale, siguranţa. Sunteţi fidelă principiilor pe care le-aţi ales. Nu exageraţi afirmând că sunteţi o binecuvântare pentru rătăciţi. Sunteţi o visătoare; privirea devine adesea tristă, nostalgică; arareori întâlneşti fiinţe care renunţă la viaţă fără griji, învăluită de dragostea nemărginită a părinţilor, pentru a-i alina pe alţii”. Dar Arina nu luptă doar cu reflexul tinerilor de a se retrage şi de a-şi rupe legăturile cu matricea, „legăturile strânse cu oraşul lor, cu ţara, mai cu seamă, cu familia”, ofiliţi în singurătate, uitând jocurile copilăriei sub ceaţa apăsătoare care „s-a lăsat peste sufletul şi ochii lor”; protagonsita întâlneşte şi oameni din alte generaţii, precum vânzătoarea din piaţă, profesoara de altădată care a renunţat la învăţământ atunci când un elev „a aruncat cu hârtiuţe făcute ghemotoc în soţul meu, pentru că nu înţelegea nimic din ce explica”, pentru a face agricultură: e un semnal semnificativ al unui personaj care, agresat de o realitate potrivnică, nu poate accepta „să fie insultat, chiar lovit, de cei cărora te-ai dăruit” şi se retrage pentru a dialoga cu pământul „tăcut” ce „nu aşteaptă mulţumiri niciodată”. În această întoarcere la natură şi, deopotrivă, la valorile regăsite în familie, în răsfăţul ei, dar şi în prietenie şi solidaritate, se află salvarea celor rătăciţi găzduiţi în aşezămintele Arinei, Casa Speranţei şi Casa zăpezilor de primăvară din Apahida Clujului, un alt spaţiu identitar al prozatoarei; acestora li se adaugă lectura („O zi din viaţa lui Ivan Denisovici de Alexandr Soljeniţîn, Simon, romanul lui Narine Abgarian sunt printre cărţile alese), o poveste de dragoste ori relaţia solidă a părinţilor cu copiii lor pentru a depăşi succesiunea de eşecuri din viaţa unei „stele frânte”, cum îşi spune un personaj, Virgil, un fost gazetar, soluţii pentru a depăşi momentul în care uită popasul pe „tărâmul fermecat de jocurile copilăriei”, investind totul în paradisul atemporal din Casa Speranţei şi Casa zăpezilor de primăvară, un spaţiu „care să ne ducă spre viitor”.
Maria Elena Cuşnir scrie în Adieri din umbră un roman despre actualitatea imediată şi, cel mai adesea, dureroasă.
IOAN HOLBAN
Comentarii