Reverberaţiile relansării Cursului scurt prin compartimentul specializat în propagandă şi agitaţie al P.C. (b) al U.S. nu întârzie să se facă simţite în U.R.S.S. şi în ţările lagărului. Mai mult, ele nu se atenuează cu trecerea timpului şi creşterea distanţei de la momentul şi de la locul de propagare, ci se intensifică şi se amplifică mereu. Precum cere disciplina solidarităţii proletare readuse în atenţie de pagina Cărţi, toată lumea se încolonează imediat sub marele steag al lui Lenin şi Stalin – cel din urmă din perechea bolşevică revendicându-se ca duh din duhul primului, pe care îl invocă şi îl evocă mereu pentru a-l învia şi a-l preamări în numele neasemuiţilor întru fericirea celor de jos Marx şi Engels, astfel întărindu-şi el însuşi numele şi creditul. Iar Lazărul bănăţean supus procedurilor de înveşnicire – fie ca ţăran sărac, fie ca Lazăr de la Rusca, fie sub alte etichete – ţine eminamente de acest timp.
La noi fuseseră şi mai înainte, printre cunoscători, trimiteri – semnificative, chiar dacă nu chiar frecvente – la Cursul scurt. Se citează uneori chiar o ediţie românească din 1941, iar trecătorii prin Doftana şi prin alte asemenea locuri (a nu se pierde din vedere: asta, cu excese poate, dar pentru servicii făcute, în dauna naţiunii proprii, unei puteri străine ostile şi, deci, pentru trădare de patrie!) depun mărturie la vremea potrivită, precum Chivu Stoica sau dulăul ideologic (apud Vladimir Tismăneanu) Nicolae Moraru, despre cât de citită, de apreciată şi de instructiv-educativă ar fi fost pe acolo, tot timpul, Cartea.
Încă din 1944, prezentându-le românilor Viaţa Mareşalului Stalin în foileton şi în limbaj grijuliu cu formulările de la Moscova, Scânteia spune ce este şi ce face Cursul scurt: Apariţia acestei cărţi a fost un eveniment din cele mai mari în viaţa ideologică a partidului bolşevic. Partidul a căpătat o nouă şi puternică armă ideologică a bolşevismului, o adevărată enciclopedie de cunoştinţe fundamentale în domeniul marxismului-leninismului. Cu precizie şi adâncime stalinistă este expusă şi generalizată în această carte experienţa istorică uriaşă a partidului comunist, experienţă pe care n-a avut-o şi nu o are niciun [alt] partid din lume. În „Cursul scurt de istorie a P.C. (b) al U.S.“ este arătată continuarea desvoltării marxismului în condiţiunile noi de luptă de clasă a proletariatului, a marxismului epocei imperialismului şi al revoluţiilor proletare, a marxismului epocei victoriei socialismului pe a şasea parte a pământului.
Tot pe atunci şi cine să ştie din ce imbold şi cu ce intenţie, scriind despre Stalin gânditorul, Miron Constantinescu îşi ia drept motto al articolului o spusă stalinistă veche, din 1917, şi care, deopotrivă spre bine şi spre rău, ca şi la Stalin însuşi, va fi îndelung speculată măcar de unii dintre comuniştii români: Există marxism dogmatic şi marxism creator. Eu stau pe terenul acestuia din urmă. Şi tot atunci şi acolo şi la fel de anevoie de ştiut în ce perspectivă, se citează dintr-un Stalin şi mai vechi, din 1913, care se pronunţă astfel într-o chestiune extrem de sensibilă şi ca urmare, de importantă – cea naţională: Dreptul la autodeterminare înseamnă că numai naţiunea singură are dreptul să-şi hotărească propria soartă, nimeni nu are dreptul de a se amesteca cu sila [subliniere în text] în viaţa naţiunii, de a nimici [subliniere în text] şcolile şi celelalte instituţii ale ei, de a schimba prin forţă [subliniere în text] moravurile şi obiceiurile ei, de a-i pune restricţiuni [subliniere în text] în folosirea limbii, de a-i ciunti drepturile. Atâta doar că bolşevismul n-a fost dogmatic nici în raport cu el însuşi, iar Stalin gânditorul sau bolşevicul în acţiune, cu atât mai puţin.
La Universitatea Muncitorească a P.C.R. – deschisă în 11 martie 1945 şi pornită din iniţiativa Comitetului Central al Partidului Comunist şi după îndrumările tov. Ana Pauker, avându-l acum rector pe Barbu Lăzăreanu (poate că aşa explicându-se faptul că şi la Suceava o stradă îi poartă până azi numele) – se studiază teoria partidului bolşevic pe seama Cursului scurt sub cuvânt că această Istorie dă răspuns, aceluia care o studiază, la toate problemele care frământă epoca noastră. Asupra însemnătăţii şi valorii practice a Cărţii urmează să insiste Leonte Răutu şi tot el pare să aducă în atenţie, în noiembrie 1947, între altele şi nu altfel şi nu în alt context decât subliniind că ideologia marxistă-leninistă este avutul cel mai de preţ al partidului proletar, chestiunea la fel de sensibilă şi de importantă a particularităţilor şi a specificului: Străin de calapoade şi scheme, marxism-leninismul creator luminează drumul popoarelor care merg pe această cale – printre ele se numără şi poporul nostru – şi le ajută să găsească calea lor deosebită, de sine stătătoare [subliniere în text], corespunzătoare condiţiilor specifice istorice şi naţionale ale ţării lor, spre socialism, prin democraţie populară. Tocmai de aceea şi astfel explicabil – în timp ce, asigurator, Partidul nostru comunist luptă din prima zi a existenţei sale sub drapelul marxismului-leninismului – faptul că: Analizând problemele complexe ale construirii democraţiei populare în România, conducătorii proletariatului din ţara noastră – Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca şi alţii – aplică în mod creator teoria marxist-leninistă la condiţiunile specifice ale ţării noastre. Ceea ce duce cu gândul la popularul a încerca marea cu degetul şi ar putea să explice longevitatea carierei de înalt demnitar (şi asistent!) a lui Leonte Răutu şi prin nevoia Partidului de exprimare prin atare combinaţii de curaj şi argumentaţie documentată.
Vine la rând pe urmă, perpetuat câţiva ani, începând cu întâiul de octombrie 1948 şi pornit la Moscova, festivalul aniversar al apariţiei lucrării tovarăşului Stalin: o lucrare clasică de marxism revoluţionar şi care întruchipează marea experienţă şi întreaga înţelepciune a partidului lui Lenin şi Stalin, înţelepciunea veacului nostru – prin urmare, un eveniment de însemnătate mondială pe care românii îl cinstesc în pompa cuvenită. Ştefan Voicu, repetând tot ce e de repetat din ce spune presa sovietică la această ocazie, lămureşte liniştea relativă de un deceniu din jurul Cărţii: din aceşti zece ani, aproape şase ani omenirea a sângerat în focul celui mai crâncen război cunoscut până astăzi şi totuşi, Cursul scurt, graţie a ceea ce el reprezintă, s-a răspândit în zeci de milioane de exemplare pe întreaga suprafaţă a globului şi a ajuns cartea de căpătâi a fiecărui muncitor conştient. Din informaţiile preluate de la Moscova rezultă că ar fi vorba, la această dată, despre una din cele mai populare cărţi din lume, tipărită în U.R.S.S în 208 ediţii şi în 45 de limbi ale popoarelor din Uniunea Sovietică – tiraj total, epuizat, de 34 de milioane de exemplare, tradusă şi în 18 limbi străine, în majoritate occidentale, dar şi în chineză, coreeană, japoneză, turcă. Numai în limba rusă ea ar fi apărut în 71 de ediţii cu peste 27 de milioane de exemplare, iar în anul următor se vorbeşte de peste 54 de milioane de exemplare în U.R.S.S.
Privitor la România, alt servant ideologic zelos, Nestor Ignat, vorbeşte în iunie 1.948 de tirajul de 130.000 al ediţiei a III-a pe lângă cele alte 25.000 de exemplare ale celor două ediţii anterioare – încât interesul cultural, ştiinţific şi ideologic astfel dovedit ar obliga să se vorbească şi la noi despre un salt calitativ în domeniu: astăzi nu numai că se citeşte cu mult mai mult în ţara noastră, dar se citesc mai ales lucrări de importanţa „Cursului scurt”. La începutul lui octombrie însă, Gh. Gheorghiu-Dej vorbeşte – într-un articol apărut în organul Biroului Informativ şi imediat în Scânteia – despre cifra puţin probabilă de 300 000 de exemplare ale lucrării care stă la baza întregului nostru învăţământ de partid şi care e citită şi studiată şi de cercuri largi din rândurile celor fără de partid. Ba încă se exprimă speranţa de a se ajunge în curând la un milion de exemplare – ceea ce un raport al lui Iosif Chişinevschi de la începutul lui aprilie 1949 va atesta ca realizat.
Mai curând, însă, şeful P.M.R. are de depus în faţa Kremlinului anume dovezi şi o face şi în felul acesta. Prin articolul cu pricina, dincolo de obişnuita şi adânca plecăciune – deopotrivă pretinsă şi oferită ca fiind meritată, dar mai ales utilă –, el pare să vină cu promisiuni sub o presiune în acest sens. A fi vorba, desigur că în contextul crizei iugoslave, dar şi al poziţiei proprii deja exprimate prin Leonte Răutu şi nu numai, atât de preluarea şi aplicarea în general a modelului bolşevic ilustrat în Cursul scurt – care, graţie acreditării conceptului de contribuţie creatoare, nu mai e chiar totuna cu învăţătura –, cât şi de chestiunea concretă a colectivizării, care, doctrinar, nu e privită ca un ceva în sine, ci ca parte şi etapă importantă a revoluţiei socialiste. Gh. Gheorghiu-Dej spune că după smulgerea puterii economice din mâinile exploatatorilor la oraş (naţionalizarea), se pune problema deosebit de complexă a construirii socialismului la ţară. Aici, după reforma agrară care a expropriat clasa moşierilor, s-a mai menţinut clasa capitalistă cea mai numeroasă: chiaburimea. Avem la sate un ocean de mici gospodării individuale (peste 3 milioane) care, după celebra expresie a lui Lenin generează capitalismul zi de zi, ceas de ceas, spontan şi în proporţii de masă. Soluţia se găseşte, desigur, în Cursul scurt. Doar că nu se poate trece peste particularităţi. Nu ca în Iugoslavia, unde tendinţa oportunistă de a exagera importanţa acestor diferenţe specifice a dus la renunţarea la rolul conducător al clasei muncitoare în construirea socialismului şi, implicit, la negare a importanţei istorice universale a experienţei Partidului bolşevic – dar particularităţi. Acelea pe care le avusese în vedere Lenin însuşi care spusese, citat acum, că trecerea de la capitalism la comunism nu poate să nu dea, fireşte, o abundenţă şi o diversitate enormă de forme politice, însă esenţa lor va fi inevitabil aceeaşi: dictatura proletariatului. Şi nu doar o promisiune, ci şi un angajament: Membrii Partidului nostru vor fi în stare să îndeplinească cu cinste sarcinile ce se [i] impun partidului în măsura în care vor şti să folosească învăţămintele drumului istoric parcurs de Partidul bolşevic. Dar în acelaşi timp, evident, şi ceva ce seamănă cu Să înflorească o mie de flori – mai cu seamă că şi contribuţia creatoare are de jucat un rol aici.
Cert însă, dovedit, nu de dragul înfloririi şi al diversităţii, ci de al unei puteri asupra poporului propriu cât mai nevămuite.
AUREL BUZINCU
Comentarii