Lazăr (IX)

La concurenţă cu judecătorii bandiţilor de la Teregova – care deliberează foarte repede în procesul de la Timişoara din vara lui 1949 (sentinţa se dă în 25 iunie, condamnaţii la moarte, cinci la număr, fiind executaţi în 16 iulie) – cel puţin doi ingineri de suflete, un prozator şi un poet, trec serios la treabă: Petru Dumitriu şi Dan Deşliu.

Despre poet anecdotica spune că cererea imperativă (comanda socială) de glorificare în versuri a lui Lazăr i-ar fi fost însoţită de un fel de sechestrare până la predarea lucrării – poate chiar aplicându-i-se, pentru stimularea inspiraţiei, şi un tratament bahic în varianta made in acel Occident care s-a făcut apreciat mult printre comunişti prin ştiinţa de a-şi distila în alambic putreziciunea. De altfel, în paranteză de reamintit celor care ştiu asta, o realitate occidentală care, ca şi cea a tutunului, nu le-a mirosit comuniştilor deloc rău, ba din contră, încât mulţi dintre ei s-au zbătut să urce treptele scării în ierarhie mai ales pentru a-şi deschide acces la atare produse imperialiste – ceea ce, odată dobândit, intra imediat în blazon şi le influenţa profund şi tot atât de repede morga.

Prozatorul însă, întrebat prin 1993 de George Pruteanu Acea aşa-zisă „comandă socială” cine v-o dădea? Cum o preluaţi?, răspunde: Erau conversaţii, era ce se scria în ziare. Nu pot să spun că cineva mi-a zis: „Scrie asta”. Ceea ce, parcă destul de plauzibil, nu e obligatoriu să contrazică anecdotica – mai cu semă că, precum se ştie, multe conversaţii de la etajele superioare ale autorităţii de partid şi de stat, la care prozatorului i s-a deschis repede şi deplin uşa, chiar atunci când combăteau Apusul ori preconizau căi şi mijloace de a-l combate, se desfăşurau în aburi apuseni şi în fum de ţigară aşişderea.

Amândoi sunt tineri acum, ceva peste douăzeci de ani, amândoi de perspectivă, intraţi deja în atenţie şi apaudaţi, adevărat că Petru Dumitriu mai în vârstă cu trei ani – diferenţă ce-l va fi favorizat în a fura un pic startul în materie de Lazăr, dar nu şi la adunarea punctelor finale, succesul cel mare adjudecându-se în epocă de către poet. Lucru explicabil: poetul a lovit cu mai mare precizie unde şi cum trebuie. Locuia, membru de partid fiind deja de câţiva ani, chiar în miezul evului aprins, cum va spune peste puţin timp Labiş, era un luminat şi un luminator din convingere (ideologică ori numai din aceea că aşa e bine) – în vreme ce prozatorul, precum va mărturisi cândva, abia îşi parcurgea examenul de convertire (pe care – mimând un rol sau nu, dar intrând adânc în el – îl trece cu brio şi, fără să dobândească vreodată carnetul de partid, îi face regimului servicii cum nu i-au făcut mulţi confraţi, bineînţeles că recompensat pe măsură).

Interesant este şi că, întocmai altor entuziaşti şi zeloşi cântăreţi din epocă ai vremii noi, mai mult sau mai puţin înrădăcinaţi etnic, amândoi aveau să dezerteze. Petru Dumitriu, în ianuarie 1960, în sensul propriu al cuvântului, fizic, într-o poveste dramatică şi care a mirat multă lume, trăind până la sfârşitul zilelor în exil – Dan Deşliu, mai târziu şi doar pe terenul convingerilor şi al atitudinii politice, provocând şi el valuri şi mirare. Şi fără a fi uşor de spus care dintre ei a fost mai curajos şi care a avut de suferit mai mult urmare a curajului de a ieşi cu zarvă publică din coloană, ba încă abandonând aici un loc privilegiat. Pentru că, în ce priveşte participarea la facerea răului, sunt amândoi plini doldora de merite. Controversaţi însă deopotrivă priviţi la scara timpului larg, e rândul prozatorului să-şi ia revanşa: are a lăsa în urmă, fie şi doar prin ceea ce a scris în ţară – dar, cert, nu numai –, lucruri viabile, fără doar şi poate rezistente, în vreme ce poetul – nicicum lipsit har, ca şi alţii din acelaşi pluton – încă îşi aşteaptă cititorul care să-l caute ca poet. Dar, de necontestat, literatura sau literatura, cea română, au marcat-o amândoi.

O lectură comparativă vizând aspectul tematic al poemului Lazăr de la Rusca al lui Dan Deşliu şi al producţiei din 1949 a lui Petru Dumitriu – mai ales că prozatorul este nemijlocit activ în legătură cu procesul de la Timişoara şi pe urmă avem, în ce-l priveşte, graţie interesului provocat de operă, dar şi mirării care nu s-a astâmpărat mult timp printre contemporani, şi câteva mărurisiri despre acest moment din viaţa lui apărute după 1990 – poate fi de folos înţelegerii lucrurilor aşa cum se cuvine, prin raportare cât mai riguroasă la realitate. Încât, dacă trebuie înţeleasă comanda socială ca fiind ceea ce rezultă ca sarcină pentru scriitorul angajat din conversaţii şi din ce se scrie în ziare, atunci ar fi de inventariat – pe seama conţinutului presei vremii – priorităţile momentului.

Ar fi de precizat mai întâi că e de crezut pe cuvânt Petru Dumitriu ca tânăr scriitor care se orientează tematic după accentele pe care le identifică în presa de partid, întrucât este credibil când dezvăluie prin ce trec, el şi familia lui, acum, când tatăl, fost ofiţer al oştirii regale, se află în arest: Când eu am scris „Vânătoarea de lupi” [n.n. – A.B.: publicată în nr. 7-8, iulie-august 1949, al Vieţii Româneşti, iar Lazăr de la Rusca se publică în Scânteia din 7 august 1949], asistând la un proces de tip sovietic, stalinist, făcut unor bieţi revoltaţi care luaseră drumul codrului ca să scape şi să se opună regimului, şi care au fost condamnaţi la moarte (ei omorâseră pe unul de-al lor pe care-l bănuiau că trădează) – ei, în momentul ăla, taică-meu era la închisoare! La doi paşi de locul unde se ţinea procesul! Asta, cititorii n-o ştiau! Eu mă gândeam să-l cumpăr, îl răscumpăr, îl scot afară în felul ăsta…  Îi spune lui George Pruteanu (Pactul cu diavolul, 1995): Eu mă întrebam doar atât: ce să scriu ca să fie publicat? Fiindcă trebuia să trăiesc. Şi mai spune despre con-vertire: Efectiv, eu am început crăpând, pur şi simplu de foame. În iarna hotărâtoare, când am decis să fac trecerea (…), să  mă „dau pe brazdă” cu ăştia… Încât am făcut virajul: din scriitorul-scriitor, am devenit scriitorul comunist. Şi: Era foamea. Era evidenţa că nu vine niciun american să ne salveze, nici Occidentul, nici Franţa… Trebuia să supravieţuiesc întâi fizic. Fizic! Sau: Le-am cântat în strună comuniştilor: Da. De foame şi de necunoaşterea viitorului…

Reuşita (dar şi necesitatea) convertirii au atestare în presă. În noiembrie 1949, comentându-i-se laudativ în Scânteia Tineretului volumul de nuvele de curând apărut, se spune – relevant în context: Ultimele luni au adus schimbări substanţiale în proza noastră literară. Sprijinul susţinut pe care Partidul l-a dat scriitorilor, atât pe linia ideologică, cât şi din punct de vedere material, însuşirea învăţămintelor, a nesecatei experienţe a literaturii sovietice au dus la apariţia unor lucrări de o mare însemnătate în desvoltarea literaturii noastre. Printre cele mai bune lucrări care merită această apreciere sunt ultimele nuveleale lui Petru Dumitriu: „Bijuterii de familie”, „Vânătoare de lupi” şi „Nopţile din iunie”. Dar: Pentru a atinge acest nivel, scriitorul nu a parcurs o cale deloc uşoară. Format la şcoala scrisului burghez – al cărei rezultat a fost cartea sa din 1947, „Euridice” – , Petru Dumitriu a trăit un proces de clarificare al cărui câştig îI reprezintă [n.n – A.B.: el, ca scriitor, la această dată], în care nuvelele mai vechi „Duşmănie” şi „O sută de kilometri” au marcat etape de creştere şi ale cărui roade sunt astăzi maturitatea viziunii politice a autorului, bogăţia mijloacelor de expresie pe care le mânueşte (Mihail Cosma).

Aşa stând lucrurile, e de văzut în ce anume ar consta acum, în viziunea de convertit a lui Petru Dumitriu, actualitatea – cea a cărei zugrăvire în veridicitate, ca să poată fi unealtă şi armă de luptă, i-o cere Partidul scriitorului român al timpului. Şi poate să surprindă faptul că ceva de factura colectivizării nu ţine de actualitate în nuvelele scriitorului. Pe drept cuvânt: e în conformitate deplină cu viziunea Partidului. Acesta a decis că este o ţintă colectivizarea, un deziderat major, o condiţie importantă a trecerii la socialism, dar până acolo, la realizarea ei, e nevoie de altele. Spune un articol de fond al Scânteii din martie 1949: este adevărat că trebuie făcută colectivizarea, însă: Experienţa minunată a Uniunii Sovietice dovedeşte categoric că numai atragerea ţăranilor săraci şi mijlocii la organizarea socialistă a agriculturii va face cu putinţă ceea ce se propune. Tot acolo: graţie luptei Partidului, primind pământ în 1945, ţărănimea muncitoare şi-a îmbunătăţit condiţiile de viaţă, însă: atâta timp cât nu e atrasă alături de clasa muncitoare pe drumul socialismului, ea nu va scăpa de exploatarea şi jaful banditesc al chiaburimii. Şi: În această politică Partidul şi clasa muncitoare se sprijină pe ţărănimea săracă, strânge alianţa cu ţărănimea mijlocaşă şi duce o luptă neîntreruptă împotriva chiaburimii. Politica de îngrădire a chiaburimii este o politică clară de clasă. Drept care de acută actualitate – şi o măreaţă sarcină de luptă (titlul articolului din care aici se citează) – sunt realizarea unificării şi atragerii ţărănimii muncitore în lupta de clasă din lumea satului, preambul al transformării socialiste a acestei lumi.

Drept care, de fapt, Lazăr – cel propagandistic şi literar, comunistul, îndrumătorul şi luptătorul care se sacrifică pentru binele şi fericirea poporului (iar nu cel ucis de bandiţi ca fiind unul de-al lor pe care-l bănuiau că trădează) – ţine de etapa ideologică a luptei de clasă rurale premergătoare colectivizării şi, prin asta, victoriei depline a socialismului. Este eroul acestui moment la Petru Dumitriu şi deopotrivă la Dan Deşliu. În menţionatul text Lazăr Cernescu, ţăran sărac al prozatorului, de altfel, lumina coboară peste sat şi săteni numai odată cu dobândirea înţelegerii conformate ideologic a faptelor: In sfârşit, oamenii pricepură ce se întâmplă. Bandiţii nu atacau, ca nişte simpli tâlhari, pe chiaburi, pe cârciumari. Dimpotrivă, bogătaşii satelor rămâneau neatinşi. Oamenii muncitori, trudiţi, fiecare cu câteva iugăre de pământ şi două-trei oi, aceştia erau victimele bandei.

Plin, desigur, de semnificaţii de multe feluri şi în mai multe planuri.