Trăim probabil unele dintre cele mai periculoase momente pe care le-a parcurs societatea umană. Direcţia în care umanitatea este împinsă de către o „elită” dominatoare neoliberală este spre decădere morală, dezumanizare şi disoluţia familiei şi, în cele din urmă, şi a societăţii. Într-o astfel de situaţie, alegerile prezidenţiale (atât timp cât vor mai fi permise în orice ţară) va trebui să fie făcute cu mare responsabilitate, nu neapărat după presupuse calităţi sau defecte personale ale candidatului, ci prin identificarea celor ce se află în spatele lui, ca şi în ce direcţie ar vrea acesta să navigheze, în cazul nostru, spre folosul poporului român şi al României sau ale acelei „elite” dominatoare care s-a infiltrat în tot sistemul social şi politic românesc.
Pentru o înţelegere mai profundă a situaţiei prezente ar trebui să analizăm puţin trecutul relativ apropiat, de unde provine şi a evoluat situaţia actuală. În 1917, Lenin, finanţat substanţial de înaintaşii marilor oligarhi de azi, s-a angajat să scoată Rusia din război şi să preia puterea în numele şi cu ajutorul clasei muncitoare. Totodată, Lenin a început să facă reforme neomarxiste, care să asigure controlul total al societăţii în favoarea finanţatorilor lui şi spălarea creierelor celor pe care i-a folosit în preluarea puterii, doar în numele lor, nu şi în folosul lor. Lenin a început cu primele reforme neomarxiste mai simple, dar vizibile: a organizat primele parade gay la Petrograd şi a făcut primele încercări de introducere a educaţiei sexuale la copii şi în şcoli, cu scopul de a distruge unitatea familiei şi a legăturii ei creştine. Din cauza războiului civil în desfăşurare, dar şi a bolii sale, Lenin n-a avut timp să pună în practică prea multe reforme de acest fel. Spre sfârşitul vieţii lui Lenin, Stalin nu-l mai respecta, insinuând că unele idei ale acestuia nu reprezintă interesele noii URSS, nici măcar ale clasei muncitoare, ci ale unor mari bogătaşi şi politicieni străini. De aceea, Stalin, mai puţin sofisticat ideologic, dar foarte pragmatic, a deturnat planurile neomarxiste ale lui Lenin şi a introdus după moartea acestuia un comunism foarte dur, dar mai simplu şi în interesul URSS. Pentru Stalin era mai importantă munca forţată, chiar şi folosind teroarea, la care a apelat din plin.
Românii au trăit într-un comunism de tip Stalin, la început dur şi internaţionalist, apoi naţionalist şi ceva mai suportabil. Acesta a rezistat atâta timp cât s-a apelat la teroare: când teroarea a slăbit, acest tip de comunism a decăzut rapid şi apoi s-a prăbuşit, evident, şi cu „ajutor” extern. Neomarxiştii din perioada interbelică, din „Şcoala de la Frankfurt”, mutaţi apoi în Elveţia, în Franţa şi, în final, în SUA, dar mai ales György Lukács din Ungaria, l-au criticat permanent pe Stalin: cum că, deşi bun strateg, Stalin avea o slabă pregătire teoretică, ideologică, că acel comunism instaurat de el în URSS ar fi simplist, incomplet, unul în care oamenii ar avea prea multă libertate de gândire, astfel că, în caz că s-ar prăbuşi comunismul lui Stalin, oamenii n-ar fi prea afectaţi intelectual, s-ar adapta repede la alt tip de societate. De altfel, chiar aşa s-a şi întâmplat în 1989.
Prin dedublare, noi, românii, am „fentat” măcar parţial acest comunism: spuneam ca ei, dar gândeam şi făceam adesea ca noi. Teoreticienii neomarxişti susţineau că un comunism adevărat trebuie să fie ireversibil şi nu se poate instaura decât distrugând complet vechea societate, nu doar fizic, ci mai ales prin „terorism cultural”. Creierele oamenilor ar trebui „spălate” cu pseudocultura de consum ieftină şi din plin pentru toată lumea: pentru ca acţiunea să fie temeinică şi cu bătaie lungă, trebuia să fie distruse în primul rând familia şi credinţa religioasă creştină, care leagă spiritual familia.
Neomarxiştii au preluat unele idei ale lui Sigmund Freud: anume că instinctul primar al omului, cel sexual, ar fi împiedicat să se manifeste liber din cauza civilizaţiei şi mai ales a creştinismului, care, prin norme morale şi înlănţuirea familiei, l-ar opri pe om de la satisfacerea neîngrădită a plăcerilor, care ar fi esenţa fericirii şi a vieţii.
De aceea, György Lukács, teoreticianul cel mai apreciat al neomarxismului, ajuns în 1919 un fel de ministru al culturii în guvernul neomarxist maghiar al lui Béla Kun, a introdus imediat educaţia sexuală la copii şi în şcolile primare, nu în sens de educaţie, ci de depravare organizată: copiii trebuia să fie rupţi de familie, ca să fie controlaţi şi educaţi de statul neomarxist. N-au reuşit să facă mare lucru, pentru că armata română i-a învins pe neomarxişti şi au scapăt Ungaria şi centrul Europei de neomarxismul propagat atunci cu ajutorul lui Lenin.
Noi, românii, am crezut în 1989 (şi chiar ceva timp după) că am scăpat de comunism şi că „Occidentul” – în general vorbind – ne va ajuta să trecem la capitalism şi democraţie reală. Acest „Occident”, despre care credeam noi că este un model de capitalism clasic, era de fapt controlat economic, mediatic, financiar şi chiar politic (discret) de un grup de mari oligarhi, care a realizat rapid că, prin globalizare, neomarxismul şi puterea lor de influenţă pot fi răspândite mai uşor şi mai rapid. Nu de un grup puternic de state era nevoie, ci de o Piaţă Unică Globală, care să poată fi controlată total şi cu ajutorul noilor tehnologii. Nu de cetăţeni educaţi aveau ei nevoie, ci de consumatori docili. României i s-a rezervat atât rolul de piaţă de desfacere, dar şi cel de sursă de materii prime foarte ieftine, precum şi de forţă de muncă ieftină şi deseori calificată. Am primit fonduri, dar de multe ori în condiţii aproape autodistructive. Românii care lucrează şi acum din greu în Europa (cu salarii mai mici decât localnicii) au contribuit cu zeci de miliarde de euro trimise direct la familiile lor din România, nu statului român, condus deseori iresponsabil (incompetenţă amestecată frecvent cu primirea de comisioane). Lucrătorii români din Europa au fost de fapt cei mai mari investitori şi cei mai eficienţi. Preţul plătit de cei plecaţi la muncă în străinătate a fost cel mai adesea lipsirea de afecţiune directă şi de educaţie a copiilor rămaşi acasă.
Multimiliardarul George Soros a început introducerea neomarxismului în România încă din ianuarie 1990, dar într-o formă perfidă, ca şi cum ar fi un ajutor ca să înţelegem mai bine capitalismul: aşa au crezut mulţi atunci. Unii intelectuali naivi – sau poate nu chiar – erau plătiţi de Soros din banii contribuabilului american, dar primiţi de Soros. Atunci, în anii ’90, erau poate şi unii mai creduli care nu vedeau în „ajutoarele” lui Soros vreun interes ascuns sau scop anume. Mai grav este că, nici măcar azi, mulţi dintre ei nu realizează ce se întâmplă cu adevărat, neputând ieşi din şablonul de gândire standardizat de sistemul social politic.
Prea puţini înţeleg azi că proprietatea privată ar putea fi treptat desfiinţată prin creşterea până la insuportabil a preţului utilităţilor şi a impozitelor pe proprietate. Fără proprietăţi urmează rapid eliminarea banilor cash, adică pierderea şi a ultimei forme de libertate. De ceva timp deja au început schimbările de sex şi apariţia transgenderilor, chiar şi la copii, fără acordul părinţilor, se introduce deja educaţia sexuala la copii de grădiniţă etc.
Decăderea morală organizată, dezumanizarea şi haosul social întreţinute încă din Germania anilor ’20, continuă şi astăzi în Europa de vest şi nord, acţiune completată cu melanjul rasial şi religios care ar putea duce treptat şi la distrugerea civilizaţiei europene. Deja se observă că România nu va fi ocolită de cele menţionate mai sus. S-a lucrat temeinic la tânăra generaţie, îndeosebi în centrele universitare din vestul ţării, principalele locuri de îndoctrinare şi răspândire neomarxistă, tocmai cu scopul de a crea un şablon de gândire neomarxistă din care să nu mai poţi ieşi.
Spre deosebire de vechiul comunism de tip Stalin, neomarxismul presupune manipularea totală a minţii oamenilor care ar putea ajunge sa perceapă propria autodistrugere şi a societăţii în care trăiesc ca pe ceva aproape normal cu condiţia să aibă mâncare şi distracţie. Neomarxismul presupune eliminarea oricărei şanse de revenire la normal; fostul cetăţean, apoi consumator, ar trebui să devină sclavul modern perfect, să ajungă „să nu aibă nimic şi să fie fericit”, aşa cum spunea Aldous Huxley pe la începutul anilor ’30. Ocuparea de către neo-marxişti şi a ultimei redute de apărare a minţii omului, a discernământului său, reprezintă deosebirea esenţială faţă de vechiul comunism, adică pierderea de fapt a umanităţii din noi, a legăturii cu divinitatea, dezumanizarea fiind etapa finală a existenţei societăţii umane aşa cum încă unii dintre noi o mai cunoaştem, probabil nu pentru prea mult timp.
Noi, românii, care încă punem preţ pe familie şi credinţa creştină, pe bun-simţ şi moralitate, am permis la ultimele alegeri prezidenţiale (după cele anulate în 6 decembrie 2024) instaurarea – „cu acte”, cum s-ar spune – a Neomarxismului, care este Adevăratul Comunism, ce „trebuia” instaurat încă din 1917, dar care, iată, ar putea să se impună şi faptic chiar cu votul unora dintre noi, poate în necunoştinţă de cauză, dar oricum iresponsabil şi auto-distructiv. Unii spun că ei sunt proeuropeni de parcă (doar) Europa ar fi acelaşi lucru cu democraţia. De altfel, democraţia este un termen politic şi ideologic, iar Europa, unul geografic şi cultural. Există democraţie şi în afara Europei.
Mă întreb dacă în starea actuală de inerţie socială, manipulare psihologică accentuată, schimbarea forţată a valorilor îndeosebi pentru tânara generatie ar mai fi vreo şansă să oprim instalarea definitivă a neomarxismului, adică a adevăratului comunism, Comunismul Final.
Prof. VASILE CONSTANTIN BOGHIAN
Comentarii