Nici vorbă ca Lazărul comuniştilor români – înviat de Partid, reconstruit şi resemnificat în acord cu trebuinţele propagandistice imediate ale vremii, păstrat în noua lui viaţă atâta cât a fost nevoie de el ori cât s-a putut – să fie de pus în seama întâmplării, ca o facere săvârşită la voia şi după voia acesteia. Şi, propriu-zis, nici vreuna dintre des invocatele necesităţi obiective ale mersului istoric nu l-a creat pe Lazăr cel înviat de Partid – deşi, adevărat, în absenţa contextului, un atare Lazăr n-ar fi existat. El este un surogat voluntarist, produs din nevoi subiective stabilite subiectiv, prin decizie şi după o reţetă aşişterea în laboratorul de profil deschis în spaţiul autohton după modelul Agitpropului sovietic.
Tot aşa, clocotul entuziast de admiraţie şi de ataşament pe care îl degajă expresia gazetărească ori cea a pretinsei literaturi care îl zugrăveşte pe erou, fireşte că aceasta ieşită din condei personal, nu este nici ea, în esenţă, rod al iniţiativei private şi al patosului de acelaşi fel al autorului. Deşi fără astfel de participare exuberantă, prin atare atitudine, a vocii cuvântătoare la lucrul ei, faptul nu s-ar putea împlini aşa cum cititorul îl întâlneşte în pagina de ziar sau în cea de carte, totuşi, definitoriu, avem de a face aici, în această continuă expunere de sine auctorială în exces – specifică discursului de mai orice tip al regimului –, cu produsul efortului din exterior impus şi sigur că asumat de imperativ necesară conformare la o normă şi de satisfacere întocmai a rigorilor acesteia. Fără asta, vocea în cauză n-ar exista nici ea. Totul este preeminent proiect, plan, preconizare, decizie premergătoare facerii concrete, emanată programatic – şi tot aşa ţinută sub control în ce priveşte punerea în aplicare şi rezultatul – dinspre o instanţă superioară care poate pretinde asta şi poate impune să i se răspundă astfel.
Este vorba, de fapt, despre un stahanovism expresiv aidoma celui al întrecerii cu sine din mină, de pe şantier sau din fabrică şi, în curând, de pe întinsele tarlale colectivizate, menit să-l motiveze, să-l susţină, să-l încurajeze pe producătorul de bunuri materiale pe calea şi cu mijloacele specifice, mai ales umblând cum trebuie în bagajul de credinţe şi de convingeri ale poporului muncitor şi în delicatele mecanisme ale afectului popular, de bună seamă că după modelul din aceeaşi sursă a marii experienţe sovietice. Dacă oamenii muncii manuale au deschis Bumbeşti-Livezenii şi, curajos conduşi, se apucă de săpat Canalul Dunăre-Marea Neagră şi de înălţat Casa „Scânteii”, la rândul lor, oamenii muncii intelectuale – partea cea mai bună a intelectualităţii noastre, cea care vede în proletariat clasa cea mai avansată a societăţii – păşesc pe acelaşi drum şi în acelaşi ritm, iar în metaforismul cuvântărilor de tribună ale timpului, îşi consacră eforturile creatoare poporului şi participă în mod activ la opera de reconstrucţie economică, la combaterea ideologiei burgheze reacţionare, la ridicarea nivelului cultural al poporului. Şi totul, sigur, tratat de Partid cu maximă vigilenţă, în regim de permanentă şi atentă supraveghere, întrucât, precum se spune încă în Raportul politic al C.C. al P.M.R. din februarie 1948, riscurile sunt continuu mari, deoarece, mai toate produsele muncii intelectuale fiind văzute ca ideologie, influenţele străine se refugiază cu deosebită uşurinţă în domeniul ideologiei, în literatură, în artă, în ştiinţă – iar lupta pe frontul ideologic este o sarcină extrem de însemnată a partidului nostru.
Tocmai de aceea documentul în cauză (unul nu atât de început de drum nou, cât de abordare atitudinală şi procedurală înnoită, revigorată în sensul radicalizării), plasează categoria oamenilor muncii intelectuale abia spre finalul listei celor care, în aticamera Partidului, alcătuiesc Frontul Democraţiei Populare – e drept că armă de făurire a unităţii politico-morale a întregului popor muncitor din ţara noastră, dar numai atât. De aceea C.C. al proaspătului P.M.R. are o Direcţiune a Propagandei şi Agitaţiei care devine curând şi mai importantă, secţie a C.C. – în grija ei intrând problemele propagandei de partid, ale muncii ideologice, ale muncii de partid în diferitele sectoare ale vieţii culturale şi ale agitaţiei politice de masă. Este vorba de propagandă şi învăţământ de partid, agitaţie, presă, ştiinţă, învăţământ, literatură şi artă (în această desemnare cu stabilire de identitate folosită frecvent şi azi), activitate cultural-educativă, edituri şi altele, teren de exerciţiu pentru înalţi, perseverenţi şi cunoscuţi activişti precum Iosif Chişinevschi şi Leonte Răutu. La înfiinţarea lui prin transformare, în mai 1949, despre Ministerul Artei se poate afla de la Agerpres că: Aplicând politica şi hotărârile Guvernului Republicii Populare Române, Ministerul Artelor are sarcina de a organiza, îndruma şi supraveghea acţiunile de difuzare a culturii şi artei progresiste în massele largi ale poporului muncitor, contribuind la ridicarea nivelului cultural al masselor populare şi de a organiza, îndruma şi supraveghea activitatea de stimulare a creaţiei artistico-culturale – fiind, deci, în principal, o curea de transmisie în subsidiarul funcţiei de îndrumare, supraveghere şi control. Partidul devenit unic (Frontul Plugarilor e numai o anexă) exercită controlul prin Stat.
Şi tot de aceea, bogatul zel inventiv şi expresiv din presă şi din aşa-zisa literatură realist-socialistă – aceasta, de fapt, prin relaţia ei strânsă cu viaţa practică în care cuvântul de ordine este spiritul de partid, un nesfârşit exerciţiu oratoric. Voindu-l mereu mai implict şi mai eficient, Partidul îi dă zelului un imbold semnificativ la începutul lui 1949, când, pentru stimularea activităţii ştiinţifice, literare şi artistice, dar mai cu seamă pentru stimularea venirii în slujba poporului a intelectualilor şi arătându-şi astfel şi grija faţă de cei ce se puteau considera pe drept cuvânt discriminaţi, înfiinţează premiile anuale ale Academiei R.P.R. (două sute de mii de lei bucata, 15 la număr, dintre care cinci atribuite literaturii şi publicisticii şi, învecinat, două în domeniul ştiinţelor sociale şi istorico-filosofice şi câte unu pentru muzică şi artă plastică), precum şi Fondului Literar al Scriitorilor din R.P.R. şi Fondului de Stat pentru încurajarea creaţiei artistice în domeniul plasticii şi al muzicii.
În legătură cu această generoasă iniţiativă – care trebuia să-i facă pe intelectualii înregimentaţi sub deviza în slujba poporului să se simtă bine –, Nicolae Corbu lămurea poporul cititor al Scânteii şi deopotrivă pe oamenii culturii: Aceasta pune in faţa poeţilor, scriitorilor şi artiştilor legaţi de cauza poporului muncitor sarcina de a desăvârşi începutul de cotitură ce se remarcă în activitatea lor, de a deveni adevăraţi „ingineri ai sufletului“, de a realiza opere cu un înalt conţinut ideologic, capabile să cultive în sufletul oamenilor muncii cele mai nobile sentimente, să-i înflăcăreze la o luptă plină de avânt şi de abnegaţii în reconstruirea patriei noastre, glorificând tot ce este nou, „mlădiţă“ a socialismului şi biciuind puternic pe exploatatori şi tot ce e vechi, rămas moştenire de la capitalism.
În astfel de condiţii, cât priveşte presa, în care prezenţa literaţilor – scriitori şi comentatori de literatură – este frecventă, de unde şi o apropiere până spre indistincţie nu doar profesională, dar şi în tratarea cuvântului şi a frazei (asta făcând, între altele, ca, din gen, poezia să se aleagă cu percepţia de vârf al meşteşugului în domeniu şi să i se atribuie virtuţi de felul celor ale textului sacru, cu urmarea unei tentaţii generalizate a poetizării şi cu aceea a confuziilor de durată nu doar în poporul muncitor), nu e deloc surprinzător, în zilele procesului de la Timişoara, un limbaj de felul: Să educăm massele cele mai largi ale poporului muncitor în spiritul vigilenţei de clasă, să fim mereu cu ochii în patru, preîntâmpinând şi zădărnicind uneltirile mârşave ale exploatatorilor. (…) Să stârpim de pe faţa pământului bestiile care încearcă să stea in calea mersului nostru înainte spre fericire, spre socialism! Să strivim năpârcile! Ori, pus pe seama revoltei proletare: Bandiţii trebuie să-şi primească pedeapsa cerută cu glas apăsat de muncitorii şi ţăranii din Republica noastră populară. „Să fie stârpite de pe faţa pământului bestiile care au fost în stare să săvârşească crime atât de cumplite!” – se spune în Scânteia iar în România Liberă: Aşa s-au răzbunat hienele, masacrând un luptător democrat care n-avea altă vină decât aceea de a fi dat Partidului, poporului tot ce putea da mintea lui sănătoasă şi isteaţă, sufletul lui cinstit şi drept.
Sărbătorirea la Bucureşti a Zilei presei sovietice (5 mai, apariţia Pravdei, în 1912) este ocazie de rostiri exprese despre ce şi cum trebuie să fie presa – fireşte că presa de partid şi fireşte că adresându-se mereu presei sovietice şi gazetarilor ei un cuvânt de admiraţie şi de recunoştinţă pentru înălţătoarea lecţie pe care o servesc presei şi gazetarilor de pretutindeni, cum face Leonte Răutu cu această ocazie în 1948. Pentru el, presa este arma cea mai ascuţită a Partidului şi: Transformarea presei de partid într-un puternic factor organizator în munca de reconstrucţie a ţării — aceasta este una din sarcinile centrale care stau în faţa gazetarilor noştri. Pentru Nestor Ignat, presa sovietică este stegar al adevărului, păcii şi progresului, întrucât Lenin şi Stalin au văzut întotdeauna în presă una dintre cele mai puternice arme ideologice ale clasei muncitoare. Şi pentru Sorin Toma, în 1949, presa sovietică este stegar al luptei pentru adevăr, pace şi progres, în timp ce presa imperialistă este un imens tăvălug menit să niveleze conştiinţele, să deformeze felul de a gândi al massei de cititori aşa cum le convine capitaliştilor, să strivească în oamenii muncii voinţa de luptă împotriva exploatării capitaliste…
În mai 1949, într-un document-directivă al Direcţiunii Propagandei şi Agitaţiei a C.C. al P.M.R., sintetizându-se tot ce se cuvine sintetizat, se enunţă sarcinile actuale ale presei în munca la ţară în condiţiile pregătirii condiţiunilor necesare transformării socialiste a agriculturii. Aici, în rezumat: presa trebuie să demaşte în faţa milioanelor de ţărani săraci şi mijlocaşi chipul veninos şi hrăpăreţ al chiaburilor, să cultive ura de clasă împotriva elementelor capitaliste de la ţară şi să arate limpede, pe înţelesul fiecărui ţăran sărac şi mijlocaş, că singura cale de urmat este, desigur, colectivizarea.
Lazărul comunist vine din toate acestea şi din altele asemenea.
AUREL BUZINCU
Comentarii