Un articol preluat de Scânteia din Pravda în zilele procesului – Satul românesc pe un drum nou –, vorbind de ajutorul sovietic frăţesc acordat tinerelor democraţii populare şi de faptul că oamenii muncii din R.P.R. studiază cu dragoste experienţa Uniunii Sovietice, ceea ce uşurează lupta pentru construirea unui stat socialist, informează despre aceea că, în România, pături tot mai largi ale ţărănimii muncitoare încep să se unească în cooperative agricole şi că încă din toamna anului 1948 au început să fie organizate numeroase întovărăşiri pentru cultivarea în comun a pământului.
Asta înseamnă însă, în timp ce afişează încă o reuşită în lupta pentru socialism din răsăritul european, nu atât o recunoaştere a mersului pe linie al comuniştilor români – o laudă care acestora le prinde bine şi de care ei se prevalează în faţa poporului –, ci mai ales, într-o astfel de formulă de diplomaţie moscovită aplicată de suzeran supusului, o atenţionare: ceva nu e chiar în regulă. Şi nu cu întârziere, un articol publicat de Vasile Luca, secretar al C.C. al P.M.R. şi ministru de Finanţe, în Pentru pace trainică, pentru democraţie populară!, gazeta Cominformului, preluat de Scânteia la începutul lui august, pare să facă parte din participarea românească la ceea ce s-ar vrea un dialog pe tema transformării socialiste a agriculturii în România. Unul nu spăşit, ci pretinzând a spune, chiar curajos – şi interesant –, adevăruri. Cu cât mai hotărât este pusă pe ordinea de zi transformarea socialistă a agriculturii, scrie el în postură de teoretician, cu atât lupta de clasă la sate capătă şi va căpăta o formă mai ascuţită, mai violentă între ţărănimea muncitoare şi burghezia satelor — chiaburimea –, iar faptele judecate la Timişoara, neinvocate explicit, vin mănuşă ca dovezi în sensul acesta. Adevărat că: Rămânerea în urmă a sectorului agrar faţă de sectorul industrial constitue o piedică serioasă a desvoltării întregii economii naţionale. Însă: Condiţiunile actuale de desvoltare a ţărilor de democraţie populară nu permit încă trecerea la colectivizări masive, care cer o desvoltare tehnică agricolă corespunzătoare, tractoare şi maşini, cadre pregătite şi, peste toate acestea, dorinţa şi liberul consimţământ al ţărănimii muncitoare de a intra în gospodăria colectivă – detaliu reiterat în discursul oficial, în anii următori, nu o dată, inclusiv de Gh. Gheorghiu-Dej. Continuă Vasile Luca: Este necesară convingerea în massă a ţărănimii sărace şi mijlocaşe că scăparea definitivă de exploatarea capitalistă, de specula şi jaful chiaburimii şi asigurarea unei existenţe de bunăstare, de ridicare culturală şi de sănătate, se găsesc pe drumul colectivizării, în socialism. Şi conchide ferm şi argumentat: în România nu există încă toate condiţiunile necesare pentru colectivizări masive şi lichidarea chiaburimii ca clasă. Drept care, deocamdată, Partidul şi-a stabilit ca sarcină de etapă îngrădirea puterii economice şi a influenţei politice a chiaburimii, iar asta se face pe baza unei politici de clasă la sate. Colectivizarea este, de aceea, la început: în prezent, sunt în curs de organizare – doar! – circa 50 gospodării agricole colective. Comuniştii români, fireşte, dezaprobă, odată cu toate celelalte de acolo – temă obligatorie a momentului – colectivizarea titoistă şi vor evita cu orice preţ organizaţiile cooperatiste dominate, ca în Iugoslavia, de elementul chiaburesc. Şi, desigur: Calea colhozurilor este singura cale justă — aşa a spus tovarăşul Stalin în cuvântarea sa la primul Congres al colhoznicilor udarnici. Însă asta – insistă Vasile Luca foarte încrezător în staua proprie, care îl mai ţine pe val vreo trei ani – numai având în permanenţă în vedere necesitatea respectării unui ritm just în această mare şi importantă operă. Ceea ce, cu susţinere internă ori fără, luat în seamă şi tolerat ori nu la Moscova, generează totuşi o accelerare cunoscută a procesului cu măsuri şi urmări în consecinţă, făcând din colectivizarea românească una dintre cele mai dure din lagărul socialist.
Acesta este însă fundalul pe care se joacă, în vara lui 1949 şi o vreme, în coada cometei, ulterior, piesa conglomeratului de resemnificări în ce priveşte implicaţii şi implicaţiile procesului de la Timişoara al bandiţilor bănăţeni. În esenţă, mai toate şi totul se încarcă pas cu pas cu înţelesuri preeminent legate de lupta de clasă rurală şi de colectivizare, făcând să treacă în subsidiar, până chiar la ignorare, mai toate semnificaţii iniţiale ale întâmplărilor. E relativ uşor de văzut, procurorii şi judecătorii militari de la Timişoara au pornit la drum având în faţă o bandă subversivă teroristă de legionari şi foşti membri P.N.Ţ., fascişti, antonescieni, reacţionari, terorişti, jefuitori, asasini, adevărat că şi chiaburi, însă în principal duşmani ai poporului muncitor şi ai democraţiei populare, agenţi ai imperialismului care vor să ţină istoria pe loc, să răstoarne prin forţa armelor, prin lovitură de stat, puterea nouă şi să readucă în patrie regimul burghezo-moşieresc. Punctul decisiv al actului de acuzare stabileşte că: Acuzaţii au încercat să pregătească rebeliunea armată cu scopul de a doborî regimul de democraţie populară şi a restaura regimul de asuprire burghezo-moşierească. Bandele n-au acţionat, nici vorbă, numai în Banat, dar, trecută sub tăcere, vecinătatea iugoslavă insurgentă e de avut în vedere atât în explicarea efervescenţei reale din mişcarea anticomunistă de aici, cât şi în înnăbuşirea ei şi în judecarea şi condamnarea pe scenă, cu publicul de faţă, a răzvrătiţilor. Componenta luptei de clasă rurale nu lipseşte din limbajul inţial, dar ea este confuz prezentă şi mai curând indusă în discurs de relatările gazetarilor propagandişti decât de magistraţi. Real, participanţii locali nu au roluri importante, sunt mai ales executanţi, călăuze, ajutoare – de aceea şi sunt pedepsiţi, ca şi denunţătorii din afară, inclusiv capital, atunci când se dovedesc duplicitari, ceea ce îndreptăţeşte ideea că printre sătenii locului intraţi în serviciul bandei, mai mult sau mai puţin chiaburi veritabili, nu sunt numai adererenţi pe bază de liberă consimţire. În fapt, membrii marcanţi ai bandei nu sunt nici chiaburi şi nici localnici: Uţă, doljean, este fost militar de carieră, Tănase Ion, doljean şi el, este funcţionar, Spiru Blănaru este avocat din zona Tecuciului, comerciantul Ungureanu Teodor provenea din Neamţ, iar dintre localnici, Vernichescu Aurel era inginer agronom şi arendaş, Popovici Gheorghe este comerciant de blănuri, Ionescu Gheorghe din Teregova – notar public, Luminosu Gheorghe, cârciumar, iar Domoşneanu Petre era comandor în retragere şi …proprietar de fermă.
În umanitatea aceasta şi în întâmplările ei îşi găseşte până la urmă, în timp, şi Lazăr Cernescu un loc al lui plauzibil – aflat, pe cât posibil, dincolo atât de subminarea realităţii prin deformarea eroico-mitologizantă practicată de propaganda comunistă, pe de o parte, cât şi, de cealaltă parte, dincolo de replica de asemenea tentată să deformeze – doar că acum în sensul opus, contestator şi colportând adevăruri ascunse de portretizarea oficială – a înclinaţiei coborâtoare în astfel de cazuri şi tot atât de motivată în acţiunea ei a oralităţii anecdotice. Pentru că, oricât de suspectată ar deveni şi aceasta din urmă şi cu oricâtă rezervă cumpătată i s-ar privi produsele, ea nu e vreodată de ignorat în ceea ce propune câtă vreme e lucru dovedit, acceptat şi condamnat inclusiv în interiorul mişcării comuniste, că bolşevismul, contând mult în permanenta lui campanie expansionistă pe influenţarea conştiinţelor şi pe atragerea lor pe calea şi cu mijloacele propagandei, a generat şi a răspândit deliberat, profesional şi necontenit exagerări, falsuri, minciună şi a reuşit astfel să impună opţiunii multor oameni cu probleme de capacitate de alegere imaginea unei lumi construite pe atare temelie.
În varianta lui de apanaj popular şi neoficial, Lazăr Cernescu – cel ucis de bandiţi şi reînviat de Partid (cu dificultate ţinut însă în viaţă, tot mai mult mort decât viu şi cam definitiv scos din grija aparatelor de profil în epoca Ceauşescu) – să fi fost într-adevăr un ţăran sărac. Dar, precizat mereu, ţăran muncitor din poporul muncitor – ceea ce e profund partinic: ideologic, se privilegiază munca în dauna proprietăţii, iar politic, se realizează astfel premisa lărgirii clasei proletare prin asimilarea ţăranului muncitor ca proletar rural. E şi stalinist să se încurajeze munca şi să se promoveze poporul muncitor – va fi ştiind el, Stalin, de ce aşa şi nu altfel la el acasă. Poate că întrucât cu e mai uşor de purtat războaie decât de repurtat succese . În ce ne priveşte, fie spus în paranteză, gazetarul Eminescu, desigur că sub influenţă burghezo-moşierească, susţinea şi el munca, însă motivat prin aceea că proprietatea ar fi muncă economisită, capitalizată.
Lazăr Cernescu este şi un neîmpăcat cu situaţia lui, pe care vrea neapărat să o schimbe cu una mai bună. În plus, este isteţ şi chipeş, iar într-ale vieţii şi printre oameni, activ, descurcăreţ, apt şi croit să-şi valorifice înzestrarea naturală – nu doar cea legată de lăută. Aşa să fi deschis el ochii spre lumina nouă, care le promitea celor ca el nu numai Raiul, ci şi vreun post bun pe acolo – şi să fi devenit mic activist rural de partid cu răspunderi în sat şi chiar în plasă, cu poftă de vorbit mult şi cu vorbă convingătoare. Dar probe active şi utile de ataşament şi de fidelitate să-i fi dat mai ales proaspăt înfiinţatei Securităţi prin vreun ofiţer de-al acesteia aflat acolo în misiune. Fără să câştige însă destulă încredere de vreme ce, în lunile de iarnă, cât trupul lui fără viaţă a zăcut aruncat în râpă, familia i-a fost cercetată sub bănuiala că Lazăr al mamei Iconia trecuse de partea duşmanului şi fugise în munţi. Bandiţii, la rândul lor, l-ar fi avertizat la timp să stea cuminte şi la locul lui, pentru că ei au planurile lor şi nu glumesc – dar Lazăr ar fi continuat să-i deconspire cu nume şi prenume, cărări şi ascunzători, gazde, ajutoare şi sprijinitori prin sate, păduri şi munţi şi altele asemenea auzite de el ca participant pasionat la partide vânătoreşti şi ca lăutar pe la nunţi. Ar fi avut şi un interes privat la care ţinea mult: i s-ar fi promis susţinere de la cei din autoritatea statului ca să ajungă pădurar.
Şi astfel comuniştii români şi-ar fi făcut rost de Lazărul propriu.
AUREL BUZINCU
Comentarii