În respect nemărginit pentru marea experienţă sovietică, în pelungirea şi cu preluarea acesteia, strategii şi instrumente de o eficienţă uşor constatabilă multiplică şi distribuie cât şi cum trebuie ecoul propagandistic preconizat, pus în proiect cu minuţie – nicicum în vreo privinţă altul ori însoţit de sunete necontrolate –, al tuturor celor pe care, tot preconizat şi sub deplin control, le degajă procesul de la Timişoara al bandelor subversive teroriste din Banat.
Statul de zisă dictatură proletară, este drept că încă în curs de întărire acum – de impunere a autorităţii şi controlului în societate, ceea ce se face prin numeroase şi mari transformări instituţionale menite să-i sporească puterea şi să-l ajute în exercitarea acesteia –, ştie bine ce lucruri importante pentru reuşita acţiunii lui sunt conştiinţa oamenilor şi capacitatea de a umbla şi meşteri adecvat la resorturile ei din a căror emanaţie se constituie ambianţa mentală a comunităţilor. Încăpăţânată şi inerţială, dar şi fragilă şi influenţabilă totodată, tratată potrivit, cu ştiinţă şi tact, cu aplicaţie, ea poate deveni mai orice, până la a fi cel mai lesnicios şi productiv mijloc de infuzare şi de activare publică, după interesul operatorului, a ideilor, sentimentelor, atitudinilor, ba chiar şi mai complicat, a convingerilor şi credinţelor – iar asta, deşi e de natură să pară ciudat, aducând-o în situaţia de a-şi abandona, fie şi doar trecător, trimiţându-le în pasiv, ca între paranteze, propriile valori şi repere umane individuale, ajungându-se până la contrazicere de sine şi la dezicere de ale sale. Adevărat că, fără să fie o garanţie absolută în sensul în discuţie, cultura dominantă, felul, înclinaţiile ei şi intensitatea cu care ea se manifestă ca factor coagulant în mase, alt lucru de-licat, joacă mereu un rol aici – de o factură sau de alta.
Aşa, poporul trebuie să afle din relatări de ziar amănunţite despre procesul de la Timişoara că: În ura lor neîmpăcată împotriva regimului de democraţie populară, bandiţii au supus teroarei lor pe locuitorii paşnici, urmărind în special pe ţăranii muncitori devotaţi cauzei drepte a muncitorimii de la sate şi de la oraşe. Au urmărit şi asasinat, în condiţiuni de o rară sălbăticie, pe Cernescu Lazăr, activist de frunte al organizaţiei de Partid de la Domaşnea, pe ceferistul Novac Cornel, părinte a cinci copii, Cherciu Mihai şi Munteanu Gh., fruntaşi în comuna lor şi cunoscuţi prin activitatea lor democrată. Nu chiar de la început, însă repede ocupând Lazăr Cernescu centrul atenţiei, ziarele îi publică poza însoţită de comentarii: Acum câţiva ani ţăranul muncitor Lazăr Cernescu s-a fotografiat împreună cu soţia lui, Cătălina, şi draga lui fetiţă, Maria. Conştient de datoria sa în lupta împotriva exploatării moşierilor şi chiaburilor, el a intrat în Partid şi a devenit un luptător hotărit pentru o viaţă nouă. Componenta de discurs destinată să agite afectul popular inundă scrisul gazetăresc, iar în spinarea ei călătoreşte spre cititor, dobândind astfel prestanţă, căpuşa ideologică: Văduva lui Cernescu Lazăr, care a fost un ţăran vrednic, chipeş, ne spune în toată suferinţa ei, la care asociază şi pe a fetiţei, durerea şi jalea de care li-e plină inima de când bandiţii l-au ridicat, schingiuit şi omorât pe soţul şi tatăl copilului lor. Plânge şi bătrâna măicuţă a ţăranului ucis, din mâinile căreia a fost smuls Lazăr de către criminali pentru a-l duce în bârlogul crimei lor. Mama – lansată în vecinătatea imediată a măicuţei bătrâne şi a Maicii Domnului – va deveni în anii următori, dar începând de acum, un exponat viu de muzeu propagandistic, iar soţia, o conştiinţă avansată de sătean simplu şi ea, va fi propusă şi susţinută să candideze în alegerile locale.
Lucrurile nu pot fi suspectate de a sta altfel decât aşa cum le prezintă gazetele de partid centrale şi locale, întrucât sala de judecată e continuu înţesată de o asistenţă numeroasă pe care articolele de ziar o invocă drept martor. Scrie Viaţa Capitalei: Numerosul public asistent la judecarea bandei – compus din oamenii muncii, ţărani şi intelectuali – urmăreşte cu atenţie desfăşurarea acestui proces care desvăluie acţiunile duşmănoase şi criminale ale indivizilor care nu pot vedea cu ochi buni consolidarea regimului de dreptate şi de ridicare a stării generale a muncitorimii. Mai mult, auzind ce aude, asistenţa e cuprinsă de indignare şi pe urmă de furie şi de dorinţă aprigă de răzbunare. Notează Scânteia: Cu sufletul clocotind de ură şi mânie au ascultat cei din sală acest şir de mârşăvii. Numai cu mare greutate şi din respect pentru tribunal, muncitorii şi ţăranii muncitori din sală au reuşit să stăpânească mânia răscolită în ei la auzul crimelor săvârşite de monştrii din boxă. „Ăştia-s duşmanii noştri de moarte care vor să ne puie iar de gât lanţul capitaliştilor”, spune fierbând de mânie, în pauza care a urmat citirii actului de acuzare, tov. Gropşian Dumitru, prim topitor furnalist de la Reşiţa. Sau, altundeva: Oamenii muncii din partea locului nu-şi pot reţine protestul şi dau cuvânt aspru indignării lor. La exprimarea revoltei proletare, conform proiectului, se asociază muncitorii din toate întreprinderile mari din Banat, regiune aleasă de terorişti pentru operaţiile lor criminale. Bandiţii trebuie să-şi primească pedeapsa cerută cu glas apăsat de muncitorii şi ţăranii din Republica noastră populară. „Să fie stârpite de pe faţa pământului bestiile care au fost în stare să săvârşească crime atât de cumplite!” – cer într-un glas bărbaţi şi femei în salopetă. În toată ţara, imediat, clasa muncitoare îşi exprimă punctul de vedere în numeroase şi de neoprit meetinguri (!) organizate în timpul repausului şi după terminarea lucrului şi în care pentru bandiţi se cere cea mai aspră pedeapsă prevăzută de legile ţării, pedeapsa cu moartea. Muncitorii votează în acest sens moţiuni pe care, prin delegaţi, le înmânează preşedintelui Tribunalului Militar din Timişoara. „Suntem datori să-i demascam!” – strigă la Reşiţa, ca şi-n alte părţi din toată ţara, spun ziarele, mii de muncitori – care, fireşte, nu ştiu şi nici nu vor şti decât, mai mult ori mai puţin confuz, ceea ce, hotărât de altcineva în numele lor, trebuie ca ei să ştie, în drumul lor spre Paradis, în privinţa importanţei sociale, politice şi istorice care li se atribuie în potopire de fraze laudative, încurajatoare şi de înverşunare în unificatoarea şi internaţionalista lor luptă şi ură de clasă. Nu vor şti vreodată la timp mai nimic şi vor afla mereu târziu ce ar fi fost de ştiut despre ceilalţi criminali şi bandiţi, cei în haină de partid şi stat şi de regim nou şi astfel legitimaţi mincinos, mulţi dintre ei confuzi la rândul lor şi tot prea târziu ajunşi în lumină – ceea ce însă nu-i împiedică să îndemne la marş impetuos, necontenit susţinut muzical, Sus, muncitori, şi-nainte!… –, creaţii ale unui ocupant nu propriu-zis dibaci, cât înzestrat natural pentru a se reproduce şi răspândi precum pirul pe ogor şi în atare condiţii experimentat şi hotărât să nu rateze nicio ocazie favorabilă propensiunii lui anexioniste străvechi.
Public, Lazăr Cernescu este încă, în zilele procesului, eroul generic al poporului muncitor – o categorie necesarmente mai largă, mai cuprinzătoare decât cea consacrată teoretic a clasei muncitoare: este ţăranul sărac, muncitor însă şi interesat nu doar de viitorul propriu, ci de viitorul comun tuturor celor ca el şi care întrezăreşte în oferta Partidului calea de ieşire la liman. Este încă produsul denaturării primare: modelul celor ce aleg această cale asumându-şi riscul sacrificiului suprem şi, totodată, povestea de succes a acţiunii partidului de penetrare – cu obţinere de înrolări şi de angajamente ferme, totale – în lumea satului.
În paralel şi aparent fără vreo legătură cu zarva capturării, judecării şi condamnării bandelor subversive teroriste din Banat, ziarele vorbesc mult despre necesitatea înnoirii vieţii rurale şi a asocierii ţăranilor mijlocaşi în lupta contra reacţiunii reprezentate de chiaburimea duşmănoasă în seama căreia sunt puse tot mai decis crimele, jaful, teroarea aduse la cunoştinţa poporului de procurori la Timişoara. Şi nu mai puţin, poporul află zi de zi, din relatări preluate din presa sovietică ori construite intern, cât este de fericit colhoznicul. Scrie, de pildă, Scânteia: Matvei Bogomolov, capul familiei, se ocupă cu dulgheritul; el a construit un grajd pentru cai, altul pentru vaci, un hambar pentru păstratul grânelor şi altele. Datorită experienţei şi iscusinţei sale, Matvei se bucură de stima întregului sat. Constantin, fiul mai mare al lui Matvei, e tractorist. E cunoscut în tot satul drept un tânăr harnic. In 1948, el a lucrat cu tractorul său peste 800 ha de pământ de pe care colhozul a strâns o recoltă de aproape 3000 kg grâu la fiecare hectar. Fiicele lui Bogomolov, Valentina şi Nina, lucrează la biblioteca din sat, iar Marusin şi Viaceslav, copiii mai mici ai lui Bogomolov, învaţă la şcoala elementară a satului. Lucrând pe ogoarele colhozului, Bogomolov, nevasta sa şi fiul lor Constantin au primit bani şi produse pentru cele 1580 zile muncă totalizate de ei. Toamna, după încheierea socotelilor, fiecare colhoznic a căpătat pentru o zi muncă câte 3 kg grâne, 2 kg cartofi, 2 kg furaje, lemne şi câte 15 ruble. Familia Bogomolov a primit 4740 kg grâu, 3160 kg cartofi, aceeaşi cantitate de furaje pentru vaca lor, proprietate personală a familiei, 2 care cu lemne, 2 care cu vreascuri şi uscături pentru iarnă şi 23.700 ruble bani. (…) De pe lotul de pământ din jurul casei, familia lui Bogomolov a cules anul acesta 1000 k. cartofi, 1500 kg pepeni verzi, 500 kg sfeclă şi o cantitate mare de varză, ceapă, morcovi şi alte legume. Vaca lor a dat anul trecut 4000 litri de lapte, iar pe lângă casă ei cresc păsări de curte şi purcei. Cât despre produsele care îi prisosesc, Bogomolov le vinde în piaţa colhoznică. Cu banii câştigaţi, fiecare membru al familiei poate să-şi cumpere orice doreşte. Adică, se înşiruie: un aparat de radio, o armonică, o bicicletă, îmbrăcăminte, încălţăminte, mobilier, cărţi şi ziare…
AUREL BUZINCU
Comentarii