E greu să păşim pe pământ (nu pot oamenii să trăiască) fără acel etern vis al sufletului ce se numeşte primăvara Învierii. Dacă se întâmplă să simţim că n-o avem aproape, dacă ne doare sufletul, cel mai bun tratament e să lăsăm totul şi să pornim la drum. Odată şi odată vom găsi acea unică, dorită mângâiere, pe care sufletul o căută. Primăvara aceasta, pentru prima dată în viaţă am sărbătorit Sfintele Paşi departe, într-o altă lume. Pentru prima dată, de când am făcut primii paşi pe pământ, n-am fost după noaptea Învierii la mormintele neamurilor adormite, aşa cum e obiceiul la vatra natală Boian. O umbră de regret mi-a lăsat şi lipsa de la pitorescul Festival Pascal „Lumina Învierii – Bucurie şi Speranţă”, organizat de Serghei Poclitar, preşedintele Asociaţiei „Boianul Bucovinei” şi proaspăt director al Casei de Cultură din comuna Boian. Însă drumul spre împlinirea unui vis şi chiar dincolo de cele visate mi-a atenuat părerile de rău, dăruindu-mi surprinzătoare bucurii.
Miercurea Mare în spaţiul de sacralitate al Ipoteştilor
Nu m-am gândit la satul natal al lui Eminescu, când am ales să trecem vama pe la Proboteşti-Racovăţ. Ipoteştii ne-au ieşit în cale pe neprins de veste. Ţineam drumul spre „Ş-acel rege-al poeziei”, atât de elogios cântat de Eminescu. Dar se putea oare altfel, să nu ne oprim „la răsăritul falnic”, la care s-a închinat apusul bardului de la Mirceşti! În miercurea Săptămânii Patimilor, zi încărcată de cutremurătoare semnificaţii biblice, am văzut cum vine lume bună la Ipoteşti, să ungă cu mir rănile cristice ale Poetului, să ispăşească păcatul trădării. Aici totu-i altfel: cerul mai azuriu, lacul mai albastru, frunza de salcâm mai dulce şi sfinţii din bisericuţa familiei căminarului ne privesc cu ochii trişti, ca simbol al destinului tragic al Poetului. Mulţi ne vedem sufletul în pridvorul Casei de la Ipoteşti, aşa cum filosoful Constantin Noica, cel care l-a definit pe Eminescu drept omul deplin al culturii române, a izbutit să-şi vadă aievea visul vieţii sale – facsimilarea manuscriselor Poetului, căci numai acolo lada cu rătăcitoarele sale caiete şi-a găsit apostoli de credinţă. Din lecţiile ce se învaţă perpetuum la Ipoteşti, am însuşit una mai importante decât toate – cea a umilinţei faţă de marile valori şi creatorii lor.
La Mirceşti, prin farmecul dulce al lui Vasile Alecsandri
Trebuia să ne oprească din drum şi această casă la un mic popas, ca să respirăm odată cu poetul: „O! Minune, farmec dulce!/ O! Putere creatoare/ În oricare zi pe lume/ iese câte-o nouă floare..”. Iată c-am ajuns în raiul lui Vasile Alecsandri, la conacul său de la Mirceşti, cel construit la 1867, locul unde poetul şi-a trăit ultimii 22 ani de viaţă şi unde odihneşte în eterna-i pace, fiind înmormântat în bisericuţa-mausoleu din apropierea casei, lângă părinţii săi, Elena şi Vasile. Ascultând concertele din luncă, aici şi-a scris încântătoarele pasteluri şi mirificele legende. Din pridvorul acestei case a răsărit „Dumbrava Roşie”. Casa este al doilea muzeu literar din Ţară, deschis la 1928, după Bojdeuca lui Ion Creangă. Întreaga viaţă a bardului se perindă în faţa vizitatorilor. La întrare ne întâmpină bustul, iar dintr-un tablou ne priveşte vesel poetul. Manuscrise, fotografii, documente, mobilier autentic, piese vestimentare, cărţi… Pianul aminteşte de farmecul serilor, căminul – de gura sobei la care se năşteau legendele. O expoziţie ne introduce în opera literară şi activitatea folcloristică a scriitorului. O intreb pe muzeograful Ionela Spiridon de cele trei vitrine cu omagiile aduse lui Alecsandri – de la Eminescu („Ş-acel rege-al poeziei…”), de la „Junimea” („Era sărbătoare când venea Alecsandri la Junimea”) şi cea dedicată Premiului oferit de Societatea limbilor romanice din Montpellier, în 1878, pentru Cântecul Gintei Latine. Aflu că nu mai sunt după renovarea de acum cinci ani. De asemenea, nu vom întâlni nici fotografiile actorilor care au dat viaţă personajelor din dramaturgia lui Alecsandri, multe din exponate fiind preluate de Muzeul Naţional din Iaşi.
Cârdul de ciori m-a pus să-l caut printre umbrele conacului şi pe Vasile Porojan, pe acel pui de ţigan, tovarăş de joacă al viitorului poet „veşnic tânăr şi ferice”. Faptul că unul era progenitură de şatră, copil de rob, iar celălalt descindea din viţă de neam ales, fiind fiu de vornic, nu-i împiedica să trăiască ca fraţii gemeni şi să se aventureze în fel de fel de bazaconii: făceau arcuri de nuiele cu săgeţi din şindrilă, aruncau pietre în acoperişul bisericii Sf. Ilie din Mirceşti, luau cu asalt stoguri de fân, furau mere şi pere din livezi străine… Aşa l-am găsit pe puiul de ţigan în pitoreasca evocare a lui Alecsandri:
„Am pierdut în zilele trecute un tovarăş de copilărie care purta un nume mai mult de şatră decât de salon, căci se numea Porojan! El a fost unul din robii noştri, ţigan lingurar de soiul lui, în-să pitar de meserie. Mărturisesc că m-am simţit cuprins de-o adâncă mâhnire când am aflat că el s-a mutat cu şatra pe ceea lume, ca mulţi din contemporanii mei, boieri, ţărani şi ţigani, cu care m-am încălzit la soarele Moldovei timp de jumătate de secol şi mai bine! Am pierdut în Vasile Porojan pe cel de pe urmă martor al începutului vieţii mele, rivalul meu în jocul de arşice şi în azvârlitura de pietre pe deasupra bisericii Sfântului Ilie din Iaşi, vecină cu casa părintească. Valurile lumii şi treptele sociale ne-au despărţit de mult unul de altul; eu înălţându-mă pe scară mai până în vârful ei şi el rămânând jos fără a putea pune piciorul nici măcar pe întâia treaptă; însă acum 50 de ani eram amândoi egali dinaintea soarelui, fiind deopotrivă pârliţi de dânsul, şi formam o pereche nedespărţită de cum răsărea lumina zilei până ce apunea. Poamele din grădină nu apucau niciodată a se coace din cauza noastră, căci amândoi ştiam a ne acăţa ca veveriţele pe vârfurile cele mai nalte ale copacilor roditori. Evreii nu mai îndrăzneau a trece pe strada casei noastre din cauza zburătăirilor de pietre cu care îi împroşcam”.
După moartea părinţilor, poetul i-a eliberat pe toţi robii ţigani. Frumoasă i-a fost ziua când, din balconul casei de la Mirceşti, a declarat ţiganilor adunaţi că sunt liberi! Că nu li se vor mai lua copiii pentru a fi crescuţi şi deprinşi ca servitori în casa boierească şi pot să meargă unde le place fără oprire din partea nimănui. Din amintirile lui Alecsandri aflăm că peste şase luni s-au întors cu toţii la Mirceşti, goi, bolnavi, morţi de foame, îngheţaţi de ger, şi au căzut în genunchi cu rugămintea să-i primească iar robi ca în vremile cele bune…
Porojan însă nu împărtăşi soarta celorlalţi ţigani. Devenit liber, el se duse să-şi împlinească meseria lui de pitar. Dar într-o zi tovarăşul său de copilărie s-a întors slăbit, îmbătrânit, rugându-l să-l primească a fi pitar la Mirceşti şi jurând că voieşte să moară unde s-a născut. Prietenul din copilărie l-a primit, l-a îmbrăcat din cap până-n picioare, i-a promis şi o leafă bună, i-a dat o odaie în ogradă. El s-a instalat şi după două zile s-a făcut nevăzut împreună cu un cal al vătafului! Avea, totuşi, dor de libertate acest Vasile Porojan, căci nu degeaba şi-a început viaţa lângă un viitor rege al poeziei!
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii