În 1945 – arată un document de la sfârşitul lui 1952 provenit din arhiva Consiliului de Miniştri al U.R.S.S. – din detenţia sovietică au fost eliberaţi şi repatriaţi în total 27.338 de cetăţeni români, dar numai 397 dintre aceştia fiind prizonieri sovietici şi persoane internate, diferenţa de 26.941 reprezentând-o cetăţenii români căzuţi în prizonierat german şi preluaţi, în drumul ei spre Berlin, de Armata Roşie. Abia în 1947 cifra românilor eliberaţi creşte – ajungând în 1948 la ceva peste 65.000. În total, oficial – cu mari rezerve faţă de corectitudinea evidenţelor şi, ca urmare, exactitatea datelor –, numărul lor ar depăşi o sută de mii.
Însă chiar în baza acestor date fără credit, întrebarea rămâne: de ce anume aşa? Despre un tratament cât de cât asemănător aplicat prizonierilor s-ar putea vorbi doar în cazul maghiarilor, deşi grosul acestora, peste o sută de mii (din dublul cifrei totale), beneficiază de repatriere în 1947, când dintre români vin acasă abia aproape 9 000. E poate pentru că, postbelic, Ungaria devenea republică populară mult mai repede, deja la începutul lui februarie 1946, şi avea, în plus, în istoria ei, experienţa recunoscută şi apreciată la Moscova a mişcării revoluţionare care dusese în 1919 la Republica Sovietică Ungaria a lui Béla Kun (la origine, Kohn) – în timp ce comuniştii din România, cu toate cele ale lor, cam aceleaşi cu ale altora cultivaţi, sprijiniţi şi folosiţi de statul sovietic în extinderea bolşevismului, avuseseră parte în ţară de atâta prigoană, încât au avut motive să catalogheze ulterior drept regim de teroare felul în care au fost trataţi. Or, asta va fi făcut ca acum, la Budapesta, să se spele mai repede decât la Bucureşti pata reacţionarismului fascist a dictaturii lui Horhy şi a colaborării lui cu Hitler.
Şi e drept că, spre deosebire de tărăgănarea românească în privinţa democratizării de tip sovietic a ţării şi de mult reproşata sabotare a aplicării prevederilor Convenţiei de Armistiţiu, în Ungaria vecină – fapt consfinţit de dicţionarele politice moscovite precum cel din 1958, forţele democratice în frunte cu avangarda lor, clasa muncitoare, sub conducerea partidului comunist, au desfăşurat o luptă activă pentru consolidarea regimului de democraţie populară, pentru completă desfiinţare a rămăşiţelor fascismului şi feudalismului, pentru lichidarea asupririi imperialiste. Intrând aici, probabil, în acest din urmă capitol, al lichidării asupririi imperialiste, împăcarea cu sine în privinţa renunţării, oricât de anevoie, la Ardealul restituit românilor mărinimos şi cu pompă în martie 1945. Cam tot aşa, de fapt, pe cât de împăcaţi cu sine trebuiseră să renunţe şi românii la pornirile lor imperialiste ca să poată aplauda internaţionalist reţinerea de către eliberator a Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţei. O resemnare frăţească, desigur, pentru că ţipaseră ca din gură de şarpe contra celor care, vânzători de ţară, acceptaseră Dictatul de la Viena, dar au tăcut mâlc atunci când Moscova şi-a luat, din trupul aceleiaşi ţări, partea pe care a poftit-o.
Cât despre Ungaria, destul de repede, urmare a acestei lupte şi a victoriei forţelor revoluţionare, în frunte cu partidul comunist, în ţară s-a instaurat dictatura proletariatului sub forma democraţiei populare. Şi e drept, iarăşi, că asta cu o spărtură în gard, în 1956, destul de costisitoare ca imagine pentru lagărul păcii, progresului şi democraţiei. Atunci, conform interpretării moscovite a lucrurilor, a avut loc o rebeliune contrarevoluţionară organizată de reacţiunea imperialistă internaţională şi de rămăşiţele claselor exploatatoare din ţară: contrarevoluţionarii au dezlănţuit un atac împotriva orânduirii democratice – iar asta, profitând de greşelile fostei conduceri de partid şi de stat a Ungariei. Dar noul guvern revoluţionar muncitoresc-ţărănesc, bazându-se pe tratatul de la Varşovia, a cerut ajutor U.R.S.S. – şi cu toate că Serghei Victorovici Lavrov nu avea pe atunci decât vreo şase anişori, totuşi: Credincioasă obligaţiilor sale internaţionaliste, U.R.S.S. a ajutat să fie zdrobite forţele contrarevoluţiei, contribuind prin aceasta la consolidarea păcii. Încât: Înăbuşind rebeliunea, poporul ungar a pornit mai departe la construirea socialismului.
Faţă, însă, de drumul drept şi scurt spre socialism al Ungariei în primii ani de după război, în România eliberată ba de Armata Roşie, ba doar cu sprijinul poporului sovietic (în citatul dicţionar, mărinimos: au luptat cu vitejie, alături de Armata Sovietică, 30 de divizii româneşti şi alte formaţiuni ale armatei române), masele populare, conduse tot de comunişti, au avut de luptat mult şi greu ca să răstoarne, unul după altul, câteva guverne cu majoritate reacţionară şi să instaureze puterea democrat-populară prin guvernul lui Petru Groza – încât aici, procesul transformărilor revoluţionare s-ar fi întins pe două etape care au durat câţiva ani: una a revoluţiei populare, cu un caracter agrar, antifeudal şi antiimperialist şi abia apoi, după îndepărtarea de la putere a ultimilor reprezentanţi ai burgheziei, după înlăturarea monarhiei şi proclamarea republicii populare, etapa revoluţiei socialiste.
Prin urmare, o anume neîncredere sovietică în ce-i priveşte pe români va fi decis, ca şi în legătură cu altele, prelungirea prizonieratului – deşi prizonierii erau, nu e de neglijat deloc aspectul, şi bună, ieftină şi foarte necesară mână de lucru pentru economia sovietică şi nu doar atât, nici vorbă, iar pe de altă parte, comuniştii românii, cei în braţele cărora, cu de-adevăratelea mărinimos ajutor sovietic, a încăput ţara, s-au priceput să evite a se dovedi neloiali, după cum şi să creeze probleme semnificative în 1956. Va fi fiind la mijloc şi un merit sovietic aici – acela de a nu fi ţinut să impună la conducerea României un cominternist precum Imre Nagy. Comuniştii români au lucrat, este drept, statornic şi cu încăpăţânare la instituirea şi impunerea naţionalului – nicicum altfel decât în ultimă instanţă în folos popular, ci preeminent în acela al consolidării şi conservării puterii proprii. Şi, adevărat, exploatând conjuncturile şi reuşind să ocolească vigilenţa şi aptitudinea vizionară a sentinelelor doctrinare – probabil că în primul rând prin resuscitarea pas cu pas a organismului nemumifiat vreodată al fiinţei etnice din semantismul lui popor şi al lui popular, orientate şi duse, populist, tot pas cu pas, de marxism-lenism, prin poporul muncitor şi masele populare, către a intra, confiscate, în inventarul terminologiei ideologice al lupte de clasă. Relativ nou însă în limba română, popor a desemnat întotdeauna preeminent mulţimea (împreunând slavele, probabil că bisericeşti imniţial, norod şi gloată) în accepţiunea determinată de criteriile naţiei (neamului, naşterii) şi, ca urmare, ale comunităţii de limbă, cultură, obiciuri, teritoriu. Desemnările, în orice caz, care disociază după orice alte criterii, inclusiv sau chiar mai ales după cele ale ideologiei bolşevice, au fost şi rămân marginale şi tocmai de aceea ele având mereu nevoie să se facă însoţite în exprimare de contexte care să le precizeze înţelesul, precum, să zicem, în poporul muncitor.
Dar Moscova a avut mereu pasiunea interpretării în fel propriu a istoriei şi nu în ultimul rând a istoriei altora, iar bolşevismul a insistat, motivat ideologic, dar şi interesat din plin, material, pe rescrierea istoriei. Cea a românilor, concepută pentru a fi predată în lagărele de prizonieri de război – şi nu doar adusă de aceştia acasă, ci trimisă în ţară pe serioase căi oficiale, ca ajutor obligatoriu în propăşirea socialistă a României – este o dovadă concludentă. Un document sovietic din martie 1945, nesecreat, conţinând programa cursurilor antifasciste pentru sectorul românesc – sigur că aflată într-o perfecţionare continuă de câţiva ani deja –, probează viziunea sovietică în materie. Astfel, după ce trece prin problematica războiului, a victoriei, a măreţiei bolşevismului în tot şi în toate, un capitol consistent este destinat expunerii pe teme a ideilor menite să fixeze perspectiva în care trebuie privite unele dintre momentele şi evenimentele importante ale istoriei noastre. Spicuind doar, aceasta începe cu secolul al XIII-lea, când regiunile populate în prezent de către români au fost un teritoriu de tranzit şi obiect de pradă pentru diversele populaţii migratoare, cu întârziate forme de orânduire tribală pe care le-a destrămat pătrunderea comerţului internaţional. În atare context a luat naştere un întreg şir de mici cnezate în care ţăranii liberi au fost transformaţi în ţărani dependenţi şi ţărani şerbi prin cotropirea pământului lor prin înşelăciuni, falsuri şi constrângeri. Jefuirea şi exploatarea ţăranilor într-o manieră nemaiîntâlnită, ca şi activitatea antipopulară şi politica de trădarea naţională a boierilor – de altfel, aceştia sunt răul capital al întregii istorii româneşti – explică intrarea sub vasalitatea turcească pentru câteva secole. Ajutorul străin, mai ales cel rusesc, a devenit singura şansă în lupta de eliberare de sub jugul turcesc şi nu numai. Contra boierilor au luptat haiducii – eroi naţionali români ca Bujor, Korbea, Grocea, Tunzo, Jivagu. Un precursor al revoluţiei burgheze, Tudor Vladimirescu a fost cu mult înaintea timpului său, însă nu a ştiut cum să folosească puterea pe care tocmai o dobândise. Poziţia duplicitară şi oscilantă a burgheziei în problema ţărănească a dus la eşecul mişcării burghezo-revoluţionare şi naţionale din anul 1848. Evenimelele politice româneşti benefice ale secolului al XIX-lea sunt în mare măsură rezultat al influenţei sau ajutorului Rusiei – precum câştigarea independenţei –, în timp ce Carl von Hohenzollern Sigmaringen este agent al imperialismului german şi reprezentant al reacţiunii junkerilor prusaci. Mai departe: Statul român a apărut ca urmare a compromisului dintre burghezie şi boierime, iar unitatea naţională a fost realizată de sus şi nu de jos.
Pentru epoca nouă, capitalistă şi imperialistă, perspectiva lui Lenin şi ulterior a lui Stalin asupra cursului istoric este peste tot prezentă şi judecăţile despre români şi România sunt precumpănitor negative, subliniindu-se greşeli, elemente de rea orientare politică şi socială în exprimări de felul transformarea României într-o feudă a Siguranţei, condusă pe baza legilor excepţionale şi a situaţiilor extraordinare – cu rostul de a se explica mersul către fascizare al aşa-numitei „România Mare”, un stat constituit prin ocuparea imperialistă a Basarabiei şi edificat pe profunde contradicţii interne şi externe.
AUREL BUZINCU
Comentarii