Deşi pare pur teoretică la prima vedere, realitatea ne arată că este o temă de deplină actualitate şi urgenţă maximă. Violenţa şi agresivitatea pe plan mondial (Ucraina, Orientul Mijlociu, Africa etc.) ne fac a ne întreba dacă existenţa statului naţional „clasic” mai este viabilă. Perspectivele aproape apocaliptice (vezi ameninţarea nucleară a Rusiei) ar trebui, cred eu (şi nu numai eu), să ne facă mai „flexibili” în respectarea condiţiilor de funcţionare a unui stat suveran consfinţite în secolul XIX, în primul rând, şi acceptate, practic, de toate democraţiile.
Existenţa umană, inclusiv pe plan social şi al administrării treburilor statului trebuie să respecte neapărat şi un principiu nescris al ADAPTABILITĂŢII. Atât pentru dezvoltare pe toate planurile, cât chiar şi pentru supravieţuire într-o lume „nebună”, având lideri din tagma acelor „bolnavi care ne conduc”, cum se exprima un gânditor!
Cred că o enumerare a tendinţelor şi teoriilor la modă în prezent ar fi necesară pentru a arăta urgenţa adaptării suveranităţii statale la lumea actuală. Nu are rost de a analiza teoria ridicolă a suveranismului român agreat de cei care nu cunosc nici măcar semnificaţia termenului! Suveranismul (o formă a naţionalismului, nu a patriotismului) este o iluzie într-o lume interdependentă sau globalizată, dacă vă place termenul. Izolarea politică sau „nealinierea”, cum era cunoscută în secolul al XX-lea, are succes în foarte puţine ţări (Elveţia, spre exemplu), mici şi „neinteresante” ca resurse sau poziţie geostrategică. Izolarea ideologică (Coreea de Nord sau Cuba) s-a dovedit un dezastru pentru popoarele supuse acestor dictaturi nebune. O formă de tranziţie între suveranitate şi globalizare cu aplicaţie pe plan intern denumită multiculturalism (creaţie germană) a sfârşit total lipsită de glorie.
Păstrarea specificului cultural-lingvistic este o datorie patriotică acceptată de toţi cetăţenii de bună credinţă şi o dovadă de civilizaţie. În acelaşi timp, siguranţa naţională şi condiţiile pentru dezvoltarea economică robustă, pe termen lung, pe care aderarea la o alianţă le asigură TREBUIE să fie soluţia optimă pentru marea majoritate a statelor (doar cele foarte puternice îşi asigură singure un „drum propriu”). Este adevărat că apartenenţa la o alianţă (UE sau NATO) presupune şi o „cedare de suveranitate” sau adoptarea (inclusiv în legislaţie) unor norme de conviaţuire comune, care sunt superioare celor statale. Deciziile luate în comun sunt mai „tari” decât legile naţionale. În esenţă, convieţuirea în alianţe se poate denumi „unitate în diversitate”! Avantajele sunt pentru toţi şi pentru fiecare, chiar dacă nu în aceeaşi măsură (sunt şi eu rău!)!
Nu ştiu dacă vreodată „satul planetar” prevăzut de Alvin Toffler se va realiza. Şi nu atâta timp cât naţiuni sunt conduse de autocraţi violenţi, iar diferenţele de dezvoltare pe toate planurile sau cele „culturale”, etnice, rasiale sau religioase arată atât de diferit. Dar, la nivel continental, realizarea Statelor Unite ale Europei este o posibilitate şi un avantaj pentru toate popoarele. O astfel de „naţiune europeană” ar fi o forţă economică, tehnologică, financiară, militară sau diplomatică capabilă să concureze „marile puteri” SUA şi China. Iar ameninţările din Est ar înceta imediat! Trebuie să vedem că alianţele regionale au apărut pe întreaga planetă ca o replică absolut normală la această lume „nebună de legat”! Deci nu am fi singurii!
În România realizarea unei integrări depline are încă opozanţi, mai ales din zona celor cu educaţie slabă sau medie (nu bag în seamă „cozile de topor” estice!), dar o campanie de apropiere TREBUIE clar dezvoltată. Nu spunem permanent că suntem europeni? De ce şi de cine ne este frică?
DAN STRUTINSCHI
Comentarii