Cu artiştii plastici suceveni Lucia Puşcaşu şi Niculai Moroşan (Moro) spre Fălticeni, în tăcerile conversaţiei încercam să-mi aduc aminte când am mai străbătut acest drum pentru sărbătorirea Maestrului Ion Irimescu. Acum doi ani nu, nici astă iarnă, atunci accentul marcării venirii sale pe lume a fost mutat la Iaşi şi oficiat de scriitorul şi publicistul Grigore Ilisei. Era firesc aşadar să-mi fie dor şi să urc emoţionată treptele Muzeului de Artă „Ion Irimescu” Fălticeni spre uşa larg deschisă şi să înaintez cu paşi înceţi spre Sala Bronzurilor, unde în anul 1998 s-a filmat o neuitată Serată muzicală Iosif Sava, cu Maestrul la 95 de ani şi cu Grigore Ilisei infatigabil regizor, când odată cu transmiterea la televizor, întreaga Românie culturală a pătruns aici.
Venind dinspre umbra intrării, înaltă, în dreptul unei ferestre însorite, criticul de artă, artista plastică Dalina Bădescu este prima persoană care îmi apare în orizontul privirii. Şi-mi aduce pe scena memoriei vizitarea acestei cuprinzătoare Săli a Bronzurilor, a întregului Muzeu, la sfârşitul lui aprilie 2017, de către alaiul participanţilor la conferinţa naţională „Dinastia Lovineştilor”, cu acad. Eugen Simion în frunte, şi cu Dalina Bădescu şi Pavel Şuşară între distinşii invitaţi. Apoi ochii se adaptează la luminozitatea sălii şi din cel mai îndepărtat colţ al ei pot să cuprind simultan, în locul bronzurilor, creaţiile sculptorului Ion Mândrescu şi tablourile Maestrului rămase pe pereţi. Aşezate pe aceleaşi socluri sau direct pe parchet – cine a văzut lucrările lui Ion Mândrescu la Suceava ştie că deopotrivă par să se supună cu înţelepciune forţei gravităţiei şi să trăiască un elan tăcut pe spirala timpului şi a spaţiului -, lucrările artistului din Mihoveni îşi desfăşoară forţa telurică sub privirile aeriene, visătoare ale graţioaselor făpturi feminine din grafica Maestrului. În cu totul o expoziţie a complementarităţii, cum avea să spună Dalina Bădescu, în prezentarea pe care i-o face după cuvântul de bun venit al primarului Cătălin Coman şi al managerului Muzeului, pr. Teodor Brădăţanu, la celebrarea Maestrului Ion Irimescu la 122 de ani de la naştere, la împlinirea unei jumătăţi de veac de existenţă a Muzeului şi la două decenii, în octombrie, de la plecarea Maestrului dintre noi. Dalina Bădescu observă de asemenea viziunea antropocentristă a amândurora şi, cu un şir de argumente (pe care sperăm să le întâlnim şi într-o cronică de artă), încheie cu dubla concluzie că expoziţia de sculptură „Memoria – Irimescu 122” a lui Ion Mândrescu „nu este ceva exterior Muzeului”, ci „o dovadă a faptului că lucru-rile încep să se mişte şi se mişcă spre cea mai potrivită direcţie”. Onorat de prezenţa creaţiilor sale între cele ale Maestrului, Ion Mândrescu, în felul său taciturn, mărturiseşte că „ar fi fost un câştig” dacă l-ar fi avut profesor, mentor pe Irimescu. „Au mai fost împreună!”, reaminteşte publicului pr. Teodor Brădăţanu, referindu-se la expoziţia „Ion Irimescu * Ion Mândrescu. Mister şi împlinire în sculptura românească”, deschisă în mai-octombrie 2023 la Muzeul Naţional Liechtenstein – Vaduz, cu lucrările lor aflate în colecţia Muzeului Naţional al Bucovinei. Tot la vernisaj, Grigore Ilisei şi-l închipuie cu glas tare pe Ion Irimescu „foarte mulţumit”, de vreme ce Maestrul a onorat aici cu prezenţa şi cuvântul expoziţii temporare ale unor pictori şi a convins artişti importanţi să facă donaţii Muzeului, apoi, vorbind despre originea lor comună, de un punct comun important în biografia lor, „amândoi sunt din Ţara de Sus”, amândoi „au trecut pe la Paris”, şi-a imaginat ce frumos ar fi să avem un bust al lui Ion Irimescu de Ion Mândrescu, la 20 de ani de la trecerea Maestrului la cele veşnice.
Cu o inspirată dozare a componentelor evenimentului, pr. Teodor Brădăţan invită participanţii în faţa somptuoasei scări din interiorul Muzeului şi pe scară pe membrii corului „Învierea” al Catedralei „Învierea Domnului”, prilej pentru dirijor, pr. Claudiu Hariuc, să laude personalitatea prof. Angela Focşa în promovarea muzicii corale de calitate în Fălticeni şi dincolo de hotarele sale, sprijinul prof. Lenuţa Rusu în înfiinţarea corului şi al Bibliotecii Municipale „Eugen Lovinescu” în asigurarea spaţiului pentru repetiţii. Din însufleţitul repertoriu, menţionez doar „Cât e ţara românească”, piesă anunţată de pr. Claudiu Hariuc emoţionant ca fiind de „Maestrul Ciprian Porumbescu”. Deşi extrem de selectivă în folosirea acestui titlu tocmai pentru că l-am cunoscut pe Maestrul Ion Irimescu, am fost de acord cu părintele dirijor.
Pentru simpozionul „Irimescu 122” urcăm în alt spaţiu muzeal, cu un intrând străjuit de frumoasa lucrare „La steaua care-a răsărit”, în care au luat loc cei doi cunoscători de artă, cei doi specialişti preţuiţi în domeniul inefabilului artistic, Grigore Ilisei şi Pavel Şuşară, împreună cu moderatorul intervenţiilor lor, pr. Teodor Brădăţanu. Cu un bust Eminescu şi încă două lucrări în dreapta şi în stânga, dar şi cu noi în faţă, la rându-ne încadraţi de sculpturi şi tablouri de Ion Irimescu, îi apărem lui Pavel Şuşară, şi ei, şi noi, ca nişte „exponate”, „prezenţe vivante” într-o „expoziţie happening”, într-o „performance art” în desfăşurare. Dar chiar cu Maestrul Ion Irimescu privitor al acestui spectacol artistic din înălţimile cereşti ale vieţii de apoi, m-am gândit, probabil ne-am gândit toţi cei de faţă care am avut şansa să-i fim în preajmă, ca profesorii Catinca şi Gheorghe Dăscălescu, ca universitarul Ioan Dan Dascălu ori ca mine, expoziţia happening Ion Irimescu 122 nu poate să egaleze minunea artistului plimbându-se printre lucrările sale, savurându-şi cafeaua, respirând, dormind, visând, schiţând, conversând, împărtăşind aduceri aminte în Muzeul-locuinţă din anii săi de la apus.
În continuare, Pavel Şuşară propune „o privire asupra contemporaneităţii”, în care, susţine, arta „a devenit o departajare între retardaţi şi avangardiştii care trăiesc un timp pe care noi nu l-am atins încă”, suferind „o ideologizare ca în comunism”. Preferinţa acesteia pentru marginali reprezintă totodată „o formă de presiune asupra societăţii”: „se creează o lume suprareală care se instituie prin cuvinte”. Marea dramă a artei fiiind „înregimentarea”, „ceea ce se face acum se orientează înspre un centru de putere”. O viziune pesimistă, contracarată însă de evidenţa încurajatoare a privirii în trecutul apropiat: „realismul socialist nu a reuşit să întrerupă fluxul creaţiei autentice”. În public, artiştii plastici Lucia Puşcaşu, Camelia Sadovei, Gabrel Baban, Ioan Coţofan, Mircea Dăneasa, Niculai Moroşan ascultă impenetrabili. Recenta urcare pe simezele de la Suceava, de la Fălticeni, dar şi de la Bucureşti şi Iaşi a Tapiseriei de Lucia Puşcaşu, a lucrărilor din „Labyrinth 2.0” de Camelia Sadovei, a picturilor lui Gabrel Baban, Ioan Coţofan, ale lui Niculai Moroşan (singur sau împreună cu Dumitru Bostan, Mihail Gavril şi Octavian Voicu) nu concordă cu această viziune. Dar probabil este vorba de artiştii plastici „capitalişti”, cu atelierele în Capitală şi de criteriile pe care le aplică unii altora, mă gândesc, amintindu-mi de un critic de artă pe care îl preţuiesc: Luiza Barcan. Or, şi Luiza Barcan scria în contemporaneitatea noastră: prinzând „momentul de pace, când să circul nestingherită prin muzeu, descopăr, în incinta aceleiaşi clădiri, o galerie de artă. Şi în galerie o expoziţie de pictură. Autorii sunt doi artişti fălticeneni: Gabrel Baban şi Anton Costîn. Privesc şi nu-mi vine să cred: pictură adevărată aici, într-un colţ uitat de lume. Pictură care se racordează direct la tradiţia românească interbelică: subiect, compoziţie, culoare, stare, totul. Şi asta după ce constatasem că în Bucureşti rar mai vezi pictură de soi, avalanşa de kitsch amestecat cu experiment fiind un fel de notă dominantă a plasticii contemporane”.
Intervenţiile criticului şi autorului de albume de artă Grigore Ilisei tratează cu mult calm şi cu exemple convingătoare această coexistenţă, ca să le numim generic, a atitudinii „clasice” cu aceea „la modă”, „avangardistă” şi în artă (ca şi în literatură, până la urmă). Personal, şi de această dată, aş fi dorit ca să aflu mai multe de la Pavel Şuşară despre Ion Irimescu în artă, mai mult decât convingerea că „oferă câmp pentru cinci-şase soiuri de percepţie”, dar am, avem răbdare pentru viitoarea întâlnire. În schimb, toată gratitudinea pentru scurta, dar substanţiala evocare de către Grigore Ilisei a clădirii istorice în care de jumătate de secol respiră (uneori destul de greu) Muzeul Maestrului Ion Irimescu şi a timpului fălticenean în care a fost zidită. Şi am şi toată speranţa pentru promisiunea primarului Călin Coman ca odată cu finalizarea reconsolidării şi reamenajării clădirii (şi aceasta istorică) în care se va întoarce Primăria, Muzeul de Artă „Ion Irimescu” Fălticeni, unicat în ţară şi deosebit în partea noastră de continent, de lume, să fie pus cu adevărat în valoare, să aducă valoare aşezării. Poate (nădăjduim unii dintre noi) să ajungă acel „centru naţional de creaţie” la care visa sculptorul şi să câştige acel grad superior pe care Muzeul său îl merită.
Cu acordarea de către pr. Teodor Brădăţanu, directorul instituţiei sărbătorite împreună cu personalitatea sa tutelară, de frumoase plachete aniversare câtorva susţinători – Grigore Ilisei, Pavel Şuşară, Cătălin Coman, gen. (r.) Ioan Burlui, Doina Cernica, Ion Mândrescu şi Gheorghe Dăscălescu (pentru a cărui distingere m-am bucurat cât pentru a mea) – şi cu membrii prestigioasei corale „Armonii fălticenene”, dirijată de pr. prof. Lucian-Ionuţ Tablan-Popescu, interpretând un program de cea mai aleasă calitate, în înaltul aceleiaşi maiestuoase scări, şi cu noi ascultându-i, cei mai mulţi, de sus, ca să ne bucurăm de minunata sa rezonanţă cu minunatele creaţii ale Maestrului Ion Irimescu, s-a încheiat „Irimescu -122”. Şi cu mărturisirea mulţumirii că ne-am întâlnit la sărbătoare cu intelectuali ai zonei, Mihaela Grădinariu şi pr. Stelian Grădinariu, Eleonora Bulboacă şi Constantin Bulboacă, Nicoleta Hoştinariu, Alexa Paşcu, precum şi dr. Maria Indrei şi prof. Felicia Iftime, la revederea lor lipsindu-mi încă o dată admirabila prof. Mioara Gafencu.
După care ne-am îndreptat pentru rânduita agapă creştină spre Casa Carp. Când să-i trec pragul, o şoaptă mi-a întors privirile în urmă, în seara zilei de 27 februarie 2010, în miezul căreia îmi lansasem cartea „Maestrul Ion Irimescu. Muntele la apus”. Şi i-am văzut, făcându-mi semn cu mâna din taina vieţii lor de-acum pe sora, artista plastică Dany-Madlen Zărnescu, pe criticul de artă Gheorghe Macarie, pe pictorul Ion Grigore, pe poetul Ion Paranici şi pe pictorul Costin Neamţu. Într-un fundal sonor depărtat valsul vienez al aşezării îşi limpezea dulce primele acorduri, semn al vieţii care merge mai departe. Şi atunci m-am hotârât să adaug cărţii de atunci paginile scrise până acum.
Foto: MARINEL DĂNILĂ
Comentarii