În puţine săptămâni după 23 august 1944, eliberatorul este acela care decide ritmul şi agenda vieţii din România – a celei politice mai întâi şi pas cu pas după aceea, întrucât în viziunea lui totul este politic, în mai tot şi în toate. Graiul liber face, din perspectivă sovietică şi cu intruziuni şi imixtionări felurite astfel explicabile, cronica evenimentelor româneşti relevante, încât nu se exagerează deloc spunându-se că în lagăre, norocoşi, prizonieri de război trăiau viaţa din patria lor. Ei reacţionează, fireşte, imediat şi ferm tot mai conform cu aşteptările: …în articolele şi însemnările lor ei au scris că aderă la platformă [a Frontului Naţional Democrat], au vorbit despre necesitatea democratizării ţării, despre respectarea condiţiilor de armistiţiu, despre înfăptuirea reformei agrare şi a unei politici democratice în problema naţională etc. Mai scriu prizonierii în articolele lor publicate de Graiul liber despre necesitatea de a curăţa în profunzime aparatul de stat de elemente fasciste, de a conferi drepturi politice autentice celor ce muncesc, de a înfăptui reforma şcolară pentru a se facilita accesul la învăţă-tură al celor ce muncesc. Asta pentru că tot ceea ce ei au fost reeducaţi să vrea pentru patrie este deosebit de important şi tot mai important în patrie.
E trecută definitiv vremea când, sub rele influenţe, prizonierii erau în stare să susţină că socialismul este acelaşi în ţara lui Hitler şi în cea a lui Stalin, doar că unul este naţional, iar celălalt este internaţionalist. Ei ştiu bine acum – şi asta deja de ceva timp – ce reprezintă fascismul în general şi cel german în special, cu atacul viclean contra Uniunii Sovietice (apreciat tot mai des ca nepopular în rândul armatei române şi al poporului român), care anume îi sunt interesele pentru care cei ajunşi în prizonierat au fost trimişi să moară pe front pentru o cauză străină, cunosc pe adevăraţii vinovaţi pentru declanşarea războiului, li s-au clarificat esenţa statului socialist sovietic, constituţia stalinistă, politica naţională a partidului şi a statului sovietic, programul şi realizările cincinalelor sovietice. Tocmai de aceea, rezultat continuu îmbunătăţit al muncii aparatului politic al lagărelor, prizonierii români participă activ, chiar din iniţiativă proprie, conştienţi şi bucuroşi, nu numai la activitatea de producţie din numeroase ramuri economice ale eliberatorului, dar şi înscriindu-se în întrecerile antifasciste, unde obţin rezultate meritorii. Întocmai, de altfel, voluntarilor de pe front – dovadă că dispun natural de înzestrările necesare integrării în sistemul şi în modul de viaţă cu care au făcut cunoştinţă în Uniunea Sovietică şi că ceea ce au cunoscut acolo le este potrivit şi prielnic şi, prin urmare, de dorit acasă, în patria lor.
Cu deosebire după semnarea Armistiţiului, vizând evitarea riscului unor manifestări nedorite la nivel de masă, oricând posibile într-o lume vânzolită de război şi nu încă destul de lămurită în toate privinţele, dar şi în conformitate cu evenimentele care au avut loc, gazeta îşi orientează şi mai accentuat conţinuturile spre a ridica conştiinţa de clasă şi politică a muncitorilor şi ţăranilor din rândurile prizonierilor de război români pe cea mai înaltă treaptă. Fireşte însă, acum, pe lângă că circulă în ţară şi alte publicaţii cu acelaşi scop, Graiul liber nu se mai adreseză doar prizonierilor din lagărele sovietice, ba încă nici în primul rând acestora. În fapt, publicaţia se comportă ca o tribună a ocupantului, iar ocupantul nu nu e doar Armata Roşie, ci şi, integrat acesteia, fostul prizonier român devenit voluntar în cele două divizii de români – cea de panduri (evocând prin denumire, între altele, o modernizare pe filieră rusească, prin Regulamentul organic) şi Divizia „Horia, Cloşca şi Crişan” (trimiţând la ideea luptei de clasă ţărăneşti – în Ardealul înstrăinat), cu înfiinţarea aprobată la Moscova în 25 martie 1945, îndată după Ialta, şi care, preconizat să-şi finalizeze constituirea la 1 mai 1945, nu prea va mai apuca alt front decât cel al democratizării României.
În chestiune, într-un interviu publicat în Scânteia de la începutul lui noiembrie 1944, întrebat despre misiunea pandurilor diviziei în viitor, colonelul (încă) Nicolae Cambrea răspundea repede: Realizarea şi apărarea democraţiei, in afară de rolul militar… – şi adauga unor consideraţii de ordin politic tot atât de puţin conforme cu misiunea firească, nesovietică, de militar: Simultan şi paralel, Divizia şi-a asumat şi marea obligaţie de a păstra relaţiile de prietenie dintre România şi U.R.S.S. Motivarea: Pildele trecutului, cât şi lecţiile tragice ale ultimilor ani ne-au făcut dovada – odată pentru totdeauna – unde ne sunt prietenii şi unde ne sunt duşmanii. Şi prietenia câştigată după atâtea grele suferinţe, prietenia care e unica chezăşie a fiinţei neamului nostru în viitor şi a desvoltării paşnice între graniţele actuale trebuie păstrată de noi şi de generaţiile care vor veni ca unul din darurile cele mai scumpe aduse ţării de ultimele evenimente, după atâţia ani de suferinţe îngrozitoare. Avem nevoie de prietenia Uniunii Sovietice cum viaţa are nevoie de aer şi de apă. Cauză adevărată, indusă propagandistic ori chiar reală de-a binelea, sau numai schiţarea unei scuze într-o precaută apărare mascată la care să îndemne mai mult o şuviţă de sentiment de vinovăţie decât vreo teamă inspirată de mersul lucrurilor în ţară – greu de ştiut şi va fi întotdeauna incertă, doar o părere, orice propunere de explicare a faptului.
În ce-l priveşte pe eliberator însă, nu doar atât, pentru că, în fapt, în calitate de ocupant se întoarce acasă, puternică şi experiementată activistic, liota de fugari, dezertori şi refugiaţi în U.R.S.S. din anii războiului, foşti cominternişti ori numai simbriaşi ai bolşevismului şi cu siguranţă că, dobândind teren, permisiune ori poate şi împuternicire de exhibare a furiilor răzbunătoare, vor constitui armata de ocupanţi concurată în virulenţă revoluţionară şi în mânuirea ustensilelor dictaturii proletare poate doar de unii dintre comuniştii interni trecuţi – politic neinspirat – prin procese, interogatorii contondente şi doftane grele. Şi încă: pe lângă experţii, consilierii şi supraveghetorii sovietici, se va întoarce acasă într-o bună zi, cu zecile de mii şi mai mult ori mai puţin reeducată, masa prizonierilor – alcătuită din oameni care, învăţaţi în Siberii vreme de câţiva ani să tacă şi să se supună, dacă nu ridică pretenţii în baza fie a unei îndreptăţiri a celui care a suferit pentru ţară, fie a expertizei dobândite în ţara socialismului biruitor, nu se vor opune, în orice caz, schimbărilor oricât de radicale şi de răvăşitoare cu viaţa românilor, iar asta măcar ştiind din experienţă proprie că la drumul acesta, indiferent dacă socotit bun sau rău, nu există propriu-zis alternativă.
Raportul despre Graiul liber vorbeşte, pentru acest moment, de şase priorităţi tematice – stabilite desigur în relaţie cu ceea ce se consideră necesar mersului românesc progresist: prezentarea U.R.S.S. prin aspecte care îi evidenţiază superioritatea faţă de sistemul capitalist; situaţia rea şi grea a României şi perspectivele ei de dezvoltare garantate de o prietenie strânsă cu U.R.S.S.; explicarea victoriilor obţinute de armata română alături de Armata Roşie prin lupta pentru o cauza dreaptă – în vreme ce înfrângerile anterioare s-au datorat luptei pentru interese străine; exemplificator, lupta pentru libertate şi democraţie a altor popoare care au descoperit, ca şi poporul român, calea cea bună şi tot exemplificator, mobilizarea prizonierilor români din U.R.S.S. pentru sporirea productivităţii muncii şi angajarea lor entuziastă în întreceri în muncă; în sfîrşit, indemn la studierea sistematică a realităţilor sovietice prin comparaţie cu realităţile din ţările capitaliste şi din România reacţionară. În plus şi relevant, Graiul liber publică tot mai insistent şi comentează elogios documente şi poziţii ale Partidului Comunist Român (care nu-şi mai zice din România începând cu mijlocul lui octombrie 1945) ca reprezentând principala forţă progresistă, autentic democratică şi revoluționară din ţară şi îi configurează, apăsat cât şi cum trebuie, pe tovarăşii de drum şi mai cu seamă pe adversari – de fapt, reacţionarii care doresc restaurarea şi perpetuarea fără vreo primenire a regimului de dinainte de război, cel responsabil de împingerea ţării în dezastru, se opun reformelor de orice fel şi, neînvăţând ce ar fi de învăţat din lecţia istoriei, demonstrând în continuare nepăsare iresponsabilă faţă de ţară şi popor, faţă de viitorul naţiei, pun piedici aplicării prevederilor Convenţiei de Armistiţiu şi fac tot ce pot pentru compromiterea şanselor de bune relaţii cu eliberatorul.
Prezentarea acestora se face într-o retorică demascatoare cunoscută şi aflată măcar în parte în uz până astăzi – astfel rezumată de raportul sovietic despre Graiul liber, cu autoatribuirea fără complexe a meritelor pentru victoria comuniştilor în România, pentru momentul de criză care i-a urmat imediat, ca la comandă, Ialtei: La mijlocul lunii februarie 1945, majoritatea reacţionară a „partidelor istorice” din guvernul Rădescu, văzând aderarea tot mai mare a maselor largi la F.N.D. şi hotărârea fermă a acestora de instaurare a guvernului F.N.D., care să realizeze marile reforme sociale propuse de către Partidul Comunist din România şi înscrise în programul F.N.D., a început o campanie îndârjită împotriva F.N.D. Lupta forţelor democratice împotriva guvernului reacţionar – ducând o politică criminală, antidemocratică, antipopulară şi antisovietică – s-a amplificat brusc, acestea cerând îndepărtarea guvernului şi îndeplinirea cinstită a condiţiilor armistiţiului, curăţarea vieţii sociale de acoliţii lui Hitler, înfăptuirea reformelor democratice – altfel spus, cam ceea ce se preconizase drept cale de urmat în articolele Graiului liber şi deja impuneau reprezentanţii sovietici din Comisia Aliată de Control la unison cu oficialii Moscovei aflaţi la Bucureşti în misiune permanentă sau în trecere. Totul se pune însă insistent pe seama presiunii exercitate de acţiunea şi lupta maselor populare care cer aplicarea şi respectarea liniei corecte şi consecvente a F.N.D., în frunte cu Partidul Comunist Român, iniţiatorul şi conducătorul lui, linie care a găsit susţinere din partea majorităţii covârşitoare a poporului român.
AUREL BUZINCU
Comentarii