Rug nestins sunt cuvintele din inimă

Sub cerul Moldovei de Sus, într-un loc unde timpul curge domol, asemenea undelor limpezi ale Râşcăi, s-a născut poeta Mihaela Grădinariu, sub oblăduirea tăcută a zidurilor sfinte ale mănăstirii ctitorite de Petru Rareş. În această parte de ţară, unde de patru veacuri candela credinţei arde neîncetat şi rugăciunile se împletesc cu foşnetul codrilor, iar fiecare piatră din zid păstrează în ea poveşti nespuse, a văzut lumina zilei o fiinţă dăruită cu harul versului, un spirit luminat şi un dascăl desăvârşit. Mănăstirea Râşca, această perlă a ortodoxiei moldave, nu doar că veghează asupra sufletelor celor evlavioşi, ci a dăruit lumii, între alţii, o cărturară menită să îmbrace în cuvinte înaripate misterele sufletului şi să dea glas unei spiritualităţi străvechi, păstrătoare de tradiţie şi adevăr.

La umbra zidurilor bătrânei mănăstiri, Mihaela Grădinariu s-a hrănit cu frumuseţea cuvintelor şi poveţelor pe care le-a auzit de la părinţii ei, Zenovia Apostol şi Ioan Ţicalo, amândoi scriitori – mama poetă, tatăl prozator – care mânuiesc cuvintele asemenea corăbierului aflat pe valul mării zbuciumate, căutând cu nesaţ limanul…

Pe lângă învăţăturile din casa părintească ale celor doi profesori cărturari, Mihaela Grădinariu s-a împărtăşit din şoapte negrăite, aidoma celor ce plutesc dincolo de timp.

Ascultând o rostind cuvinte de rară frumuseţe despre oameni de o nobleţe aparte, am înţeles că a trăit revelaţii, căci de multe ori zugrăveşte mai limpede şi mai profund chipurile celor plecaţi decât pe ale celor pe care i-a cunoscut şi întâlnit în viaţa de zi cu zi. Sunt daruri de la Dumnezeu pe care le înţelegem doar atunci când primim puţin din lumina Cerului şi, mai ales, când dorim să fim şi noi fii ai luminii. Ca nişte păsări ce abia îşi iau zborul spre înalt, bâjbâim şi noi prin întuneric până când o rază divină ne atinge sufletul şi atunci, doar atunci, începem să înţelegem taina cuvintelor negrăite, şoaptele îngerilor şi cântecul tainic al rugăciunii ce se înalţă spre ceruri. Căci numai cel ce-şi deschide inima spre lumină poate să vadă dincolo de vălul vremelniciei, acolo unde poezia şi rugăciunea se împletesc într o dănţuire a eternităţii.

Din pruncia-i luminată de dorul cunoaşterii, Mihaela Grădinariu a sorbit apa limpede a pâraielor ce-şi croiesc drum prin munţii falnici ai Râşcăi, asemenea cerbului însetat ce tânjeşte spre izvoarele dătătoare de viaţă. Precum doreşte cerbul apa curată, aşa căuta ea cerul înstelat de timpuriu, fântânile care încă mai au cumpănă, livezile pline de mere coapte, îngrijite cu sârg de mâini truditoare.

Dar, mai presus de toate, a căutat cuvintele – acele punţi nevăzute dintre pământ şi cer, pentru a-L descoperi pe Dumnezeu Cuvântul, Care „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1, 14).

Nu ştiu de unde izvorăsc slovele atât de alese ale acestei scriitoare profunde, care, deşi încercată de suferinţă, şi a păstrat sufletul neştirbit, cuprinzând, dintru început, marile adevăruri pe care doar înţelepţii le pătrund. Poate că ele vin din aceeaşi tainică lumină ce îşi găseşte lăcaş în inimile celor ce ştiu să vadă dincolo de umbra trecătoare a lumii acesteia, acolo unde suferinţele devin trepte spre înaltul Cerului şi fiecare cuvânt capătă rădăcini în eternitate.

Cei care îi sunt aproape şi o preţuiesc cu adevărat mi-au împărtăşit cu admiraţie cuvinte despre devotamentul aparte pe care Mihaela Grădinariu îl poartă elevilor pe care îi călăuzeşte cu răbdare şi încredere. Ei nădăjduiesc că, sub aripa îndrumării sale, vor dobândi nu doar cunoaştinţe, ci şi o sete nestinsă pentru adevăr şi frumos. Şi, chiar dacă nu vor deveni aidoma ei – căci o astfel de întruchipare este rară, aproape unică -, vor purta totuşi în suflet lumina unui ideal, vor învăţa să preţuiască armonia cuvântului şi nobleţea gândului, inspirându-se din modelul profesoarei lor. Asemenea unor torţe aprinse din flacăra unui foc sacru, vor duce mai departe lumina frumuseţii, a culturii şi a spiritului, răspândind o, fiecare în felul său, în lume.

Ce privilegiu ar fi fost să rămân mai aproape de ea încă din anii studenţiei! Doar un singur an ne-a despărţit la Institutul Teologic, care avea să devină, mai târziu, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Dumitru Stăniloae” din Iaşi… Îmi amintesc şi acum multe chipuri şi nume din promoţia ei. Erau vremurile unui nou început, în care paşii timizi ai studentelor la Teologie se strecurau pe un drum nou, reînnodând firul tradiţiilor de odinioară. Până atunci, doar monahiile din mănăstiri aveau privilegiul de a pătrunde în această lume a învăţăturii duhovniceşti, dar, după 1989, porţile s-au deschis şi pentru alte tinere evlavioase, dornice să îşi afunde sufletul în tezaurul credinţei şi al cunoaşterii. Era un timp al renaşterii, al regăsirii, în care fiecare pas spre teologie era, de fapt, un pas spre lumină.

Despre volumul Vindecă-mă, moarte, de viaţă, cu un poem, autoarea mărturisea că „este o carte scrisă pe graniţa subţire dintre viaţă şi cealaltă viaţă”. Urmăresc cu admiraţie cuvintele adunate în ea. Toate îşi extrag seva din lecturi profunde, mai ales din Cartea Cărţilor, dar şi din alţi autori, iubitori şi ei de lumină, căutători de înălţimi, cum se străduieşte mereu să fie şi ea.

Poet, eseist, critic literar, membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Societăţii Scriitorilor Bucovineni, profesoara prezbiteră Mihaela Grădinariu a publicat mai multe volume şi continuă să semneze pagini alese de literatură.

Prezentă la mai toate evenimentele culturale din ţinutul Sucevei, de la Iaşi sau din alte locuri, scrie cu o remarcabilă elocinţă. Cuvintele ei, atent alese, sunt profunde. Merită să zăboveşti asupra versurilor şi frazelor izvorâte din condeiul ei, întrucât au profunzimea apelor din fântânile de munte, curăţia şi lumina lor. De aceea, este şi greu să reproduci în sărace cuvinte de cronică o astfel de operă, care se adaugă cu fiecare zi care trece.

„Fântâni, cişmele, râpi, havuz cu lună, palat cu rădăcinile în cer”

„Noi, credincioşii lumii de hârtie,/ Ne sfarogim între coperţi de cer,/ Reinventăm cuvântul efemer/Martirizat în noaptea încă vie,/ Ne-mbrăţişăm stângaci ca două foi/ Uitate-n raftul blidului de linte…//Aceleaşi mâini ne scutură-nainte/ De a ne arunca-n războiul de apoi,/ Şi, spulberaţi în trup de păpădie,/ Plutim nehotărâţi: pământ ori foc?//Mari păsări scociorăsc pe la mijloc/ Secundele-n carcasă cenuşie,/ Şi cerul orb, rescris în spuză tot,/ Cu vorbele din ziua fără vină/ Ne adoarme blând în moartea rădăcină,/ Ea, prizoniera propriului prohod…//Dar, faţă-n faţă, note-n simfonie,/Icoane tulburi, semne de-ntrebări,

Vom încolţi ca litere-n cărări,/ Noi, credincioşii lumii de hârtie…”.

În acest poem remarcabil, autoarea construieşte o complexă metafizică a actului scrierii, unde credincioşii lumii de hârtie devin martorii şi martirii propriei lor existenţe livreşti. Folosind o imagistică bogată, ce împleteşte sacrul cu profanul, Mihaela Grădinariu orchestrează o meditaţie profundă asupra condiţiei creatorului de literatură, prins între materialitatea fragilă a hârtiei şi transcendenţa cerului. Metafora centrală a „sfărogirii între coperţi de cer” sugerează o ardere rituală, o transmutaţie alchimică a cuvântului efemer în eternitate, în timp ce imaginea păsărilor care „scociorăsc secundele n carcasă cenuşie” evocă o temporalitate sfâşiată şi fragmentată. Structura circulară a poemului, care se încheie cu reluarea identităţii colective a „credincioşilor lumii de hârtie”, sugerează natura ciclică a creaţiei, unde fiecare sfârşit devine un nou început, fiecare moarte a cuvântului pregăteşte o nouă încolţire, într o nesfârşită simfonie a literelor ce se caută şi se regăsesc în labirintul sensurilor.

Cu o măiestrie ce aminteşte de tradiţia isihastă, poeta reuşeşte să transmută experienţa cotidiană în experienţă mistică, iar cuvântul devine mesager al transcendenţei, purtător al unei înţelepciuni ce depăşeşte graniţele temporalităţii, pentru a atinge veşnicia. În acest demers poetic de o profundă originalitate, moartea, viaţa, credinţa şi poezia se întrepătrund într un dans cosmic al sensurilor, creând o ţesătură lirică de o densitate şi profunzime remarcabile.

Îndrăgostită de literatură şi admirându-i cu generozitate pe cei mai puţin înzestraţi decât ea, Mihaela Grădinariu este un model, nu doar pentru generaţia pe care o îndrumă în anii de şcoală, ci şi pentru cei experimentaţi din punct de vedere cărturăresc, iar cuvintele care s-au adunat drept ofrande ale preţuirii celorlalţi sunt impresionante. Ea „îşi invită cititorii fie la contemplaţie, fie la scrutarea trăirilor, iar poezia sa devine o formă de examinare a conştiinţei. Ea se apropie de contemplarea lăuntrică”.

Astfel de gânduri transpuse în versuri sunt o altfel de rugăciune. Fiecare cuvânt devine o fărâmă de căutare, un ecou al setei de adevăr, de lumină, de sens. Sunt întrebări nerostite ce plutesc în adâncul fiinţei, fragile precum aripile unei păsări în zbor, dar esenţiale pentru cel ce nu poate trăi fără să le descopere.

În această căutare neobosită, versul devine nu doar expresie, ci şi revelaţie – un izvor nesfârşit care se naşte din dorul de cunoaştere şi care poate ostoi setea celor ce îndrăznesc să privească dincolo de umbra efemerului. Căci în cuvânt se află nu doar zbuciumul, ci şi răspunsul, nu doar întrebarea, ci şi liniştea regăsirii.

„Ne fugărim prin cer, la asfinţit,/ Pe după nori cu plânsetul rotund,/Sub paşii noştri se prăvale prund/ De visuri care, brusc, au aţipit…//O boltă cu zăbrele, fără ploi,/ Cu stelele fugind înspre lumini,/ O temniţă cu ochii tot mai plini/ De gerul ce ne-mbracă pe amândoi…//Iar norii-s cercelaţi în alb şi gri,/ Cu pântec negru, mistuind din greu/ Înaltul cel adânc, din care eu/ Te ispitesc cu somnul lui «a fi»…”.

În această miniatură lirică de o bogată densitate metaforică, poeta construieşte un univers oniric, suspendat între cer şi pământ, unde asfinţitul devine scena unei urmăriri cosmice. Verbul „a ne fugări” capătă valenţe metafizice, transformând jocul copilăresc într o căutare existenţială, în timp ce „plânsetul rotund” al norilor sugerează o suferinţă împlinită în propria sa geometrie. Finalul poemului culminează cu o imagine de o intensă forţă vizionară: „norii cercelaţi”, împodobiţi ca într-un ritual arhaic, devin devoratori ai abisului celest, în timp ce eul liric ispiteşte cu enigmaticul somn al existenţei pure al lui „a fi”, sugerând o tensiune fundamentală între fiinţă şi nefiinţă, între veghe şi somn, între ispită şi împlinire.

Subiectele din Sfânta Scriptură abundă în versurile Mihaelei Grădinariu: „Moartea-ntre doi tâlhari: tu şi eu./ Împătimiţii beznei, rob şi zeu./ Noaptea de-ntâmplare, de rătăcire, de foame./ Paştele nenăscuţilor, Cocoşii în rame./ Şarpele a-nghiţit măr după măr./ Poame cu gură şi ochi, coapte-n răspăr.//Pomul se-ntreabă a cui este vina… A mea!/ Din icoane se varsă toată apa cea rea,//Apa botezului cu vorbe-ncuiate,/ Botezul vândut pe frici, pe la spate…/ Pomul întinde rădăcinile-n cer,/ Cruci răstignite în noi: colind starover./ Sărbători de prisos, în ceasloave de fum.//Moartea şi silabiseşte tăbliţa de sus: nu acum…”.

Este o poezie de o profundă rezonanţă biblică, în care simbolistica eminamente creştină a morţii, păcatului şi mântuirii se împleteşte cu elemente folclorice, într o viziune personală tulburătoare despre condiţia umană.

Înţelegem din scrierile autoarei dorinţa de a transforma mereu „frigul din clepsidră” în căldura duhului.

Mărturisirile care privesc plecarea din viaţa aceasta către cea veşnică sunt prezente în creaţia scriitoarei Mihaela Grădinariu, dar, pentru a putea desluşi taina lor, trebuie folosită minunata cheie a cuvintelor Sfântului Cleopa de la Sihăstria: „gândirea la moarte este cea mai înaltă înţelepciune”: „Văd moartea întingând în blid cu mâna,/ Cerşind dovezi şi mângâieri uscate,/ Un viitor luat cu anasâna,/ Metafore se zbat să-mi crească-n spate…// Văd moartea cum mă poartă rea în pântec /Uitând ca să mă nască la amiază,/ Şi mă ascund ca notele în cântec/ Pe un portativ de oase ce visează./Văd, moarte, cum mă lepezi în vitrine/ Cu gânduri ambalate, la vânzare./ Aniversând cu nepăsare vina/ De a te juca, tu, matcă închisoare…//Văd, moarte, încă văd, cu ochii n palme,/ Cum mă sălăşluieşti pe veci în tine./ Croindu-mi un veşmânt din ape calme/ Lungi, pletele din viaţa care vine…”.

Asemenea părinţilor ei, Mihaela Grădinariu doreşte să transforme pământul într-o casă a iubirii. Cred că această luptă nobilă nu va rămâne fără ecou, căci cei care o preţuiesc vor simţi chemarea de a duce mai departe această flacără, de a o păstra vie în gânduri şi fapte: „Ce de poeme o să plece împreună cu mine/ Fiecare încercând să mă nască pe rând, fiecare,/ Cu gura strâmbată, păşind graţios prin ruine,/ Dezbrăcate de vers, împietrite, murdare,/Ce de poeme maştere, ucigătoare de prunci,/Dansând cu tipsii salomeice-n mână,/ Vopsindu-şi pe coapse măreţe porunci,/Năvalnic blestem într-o limbă stăpână,//Ce de poeme mă alăptează din sânii moi,/ Lapte amar, fără vis şi culoare,/Anul acesta şi dă duhul în noi,/ Un prunc bătrân într-o placentă prea mare,/ Ce de poeme se joacă de a moartea pe cer,/ Înfăşându-mă când în scutec,/ când în giulgiu mieriu…//Anul cel nou îmi face cu ochiul, stingher,/ Înghiţind tot ce aş fi vrut să mai scriu,/ Ce de poeme, ce de a pietre de moară de gât,/Numai apele s-au strâns ghemotoc în tăcere./ Anii se răsucesc unii într-alţii. Atât.//Ce de poeme, zadarnică otravă şi miere…”.

Opera poetică a Mihaelei Grădinariu se constituie într-un edificiu spiritual complex, în care cuvintele şi credinţa se împletesc organic într-o căutare perpetuă a luminii divine. Ultimele versuri citate aici, emanând o forţă vizionară extraordinară, par să sintetizeze întregul său demers creator: poemele sunt, deopotrivă, „otravă şi miere”, naştere şi moarte, scutec şi giulgiu, într-o dialectică a creaţiei ce transformă actul poetic într-o formă supremă de cunoaştere şi mântuire. În acest sens, poeta îşi asumă rolul de martor şi martir al propriei creaţii, transformând experienţa poetică într-o cale către Lumina cea neapusă, spre care ne conduce prin versurile încărcate de har şi înţelepciune.

PS TIMOTEI PRAHOVEANUL

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor