Prizonierii (XV)

Raportul în discuţie despre Graiul nou arată limpede că în 1949, la Moscova, cel puţin în limbajul intern (care e posibil să fi fost diferit de cel extern, al raţiunilor şi intereselor înalte tratate ca atare – dintr-o astfel de fractură a socialismului ieşind la noi roiuri de bancuri savurate popular copios), nu există dubii, complexe, reţineri în a privi eliberarea României ca eliberare pur şi simplu şi nicidecum ca altceva. O voce din acest cor sovietic – căruia comuniştii români, din nevoi ale înrădăcinării şi ale legitimării puterii, se vor strădui curând să-i estompeze, la ei acasă, unele acorduri, iar istoricii lor, să-i schimbe adecvat versul cântecului –, spune raportul, concludent în privinţa asta: De la intrarea Armatei Roşii pe teritoriul românesc şi până la 23 august 1944, când, în urma glorioasei victorii a armatelor sovietice, a fost înlăturat guvernul Antonescu şi România a trecut de partea coaliţiei antihitleriste, ziarul „Graiul liber” a arătat sistematic în articole şi în note caracterul eliberator al intrării armatelor sovietice pe teritoriul României (s.n. – A.B.), atitudinea prietenească a soldaţilor şi a ofiţerilor sovietici faţă de populaţia din regiunile eliberate ale României, sprijinul acordat de către armatele sovietice pentru reconstruirea satelor şi oraşelor României distruse de război şi de bombardamentele germane. Ziarul a publicat multe declaraţii individuale şi colective din partea diferitelor pături ale populaţiei române din regiunile eliberate de către Armata Roşie (s.n. – A.B.) în care se sublinia atitudinea deosebit de umană a Armatei Roşii faţă de populaţia românească. În ziar a apărut o rubrică specială intitulată „Prin România eliberată”. Fără îndoială, desigur, atitudine prietenească şi deosebit de umană, sprijin şi altele asemenea – toate de văzut în amânarea de săptămâni, cu urmări în consecinţă, a semnării armistiţiului, în imobilizări, confiscări, comportament de ocupant în orice privinţă, luare de prizonieri şi deportări cu zecile de mii.

Până, însă, la a se pune problema caracterului eliberator al intrării armatelor sovietice pe teritoriul României, autoritatea sovietică a făcut şi prin intermediul Graiului liber ca în programul şi practicile eliberatorului să intre lucruri nu doar moralmente abominabile – preluate, ca şi altele, şi puse la treabă sub dictatura proletară autohtonă până în socialismul târziu. Mai mult decât atât, raportul în cauză nu e de nimic împiedicat să etaleze, atribuindu-şi merite astfel, ceea ce nu poate fi privit decât ca ţinând de nivelul unui uman jalnic. Iată ce ar spune, chipurile, textul unei scrisori din corespondenţa dintre doi fraţi aflaţi în lagăre sovietice de prizonieri diferite: Eu am aflat de la tovarăşii din lagărul nostru că tu eşti viu şi sănătos. M-am bucurat că Armata Roşie ne-a salvat viaţa, ţie, mie, mamei noastre şi multor zeci de milioane de mame şi de copii. Dar mă tem la gândul că tu, din anumite cauze, stai deoparte în timp ce camarazii tăi din lagăr şi poporul român sunt astăzi cu sufletul şi cu trupul lor împotriva fasciştilor care ne-au târât în războiul criminal şi jefuitor împotriva Uniunii Sovietice, care ne ajută acum ca şi în trecut. Tu eşti deja prizonier de doi ani, însă eu nu am văzut încă niciun cuvânt de-al tău în „Graiul liber”. De ce? Tu eşti român, eşti patriot? Eu nu am uitat că tu eşti ofiţer şi s-ar putea ca mâinile tale, ca şi mâinile altor ofiţeri, să fie pătate cu sângele nevinovat al copiilor, al femeilor şi al bătrânilor sovietici sau, poate, cu revolverul în mâini tu ai „rugat” pe soldaţii români să lupte atunci când ei şi-au dat seama că nu au de ce să facă acest lucru? În cazul acesta, eu nu mai pot să te numesc frate, poporul te va judeca şi te va pedepsi după merit. Dacă este curată con-ştiinţa ta, strânge mâna prietenească întinsă de către poporul sovietic pentru salvarea României şi a tuturor popoarelor subjugate…

Nu există aşadar scrupule – în subliniata atitudine sovietică deosebit de umană – care să împiedice bolşevismul să uzeze de orice mijloc nu doar spre a legitima şi încuraja ruperea familiei, ci şi pentru a propune asta drept o înaltă virtute. Dihonia ideologică face posibilă o atare reprezentare a familiei – cu fraţii putând fi unii soldaţi şi alţii ofiţeri, adică progresişti şi reacţionari. Străvechea celulă de bază a societăţii este privită ca fiind doar unul dintre pilonii societăţii sovietice colectiviste – decisiv întărită de afinitatea ideologică din interior, cum pretinde un dicţionar filosofic moscovit din anii ’50. E, de altfel, concordantă această viziune cu reţinerea pe care familia – constituită, tradiţional, în jurul unei proprietăţi private şi implicând, astfel, exploatarea, a femeii în primul rând – le-o procură clasicilor, care văd din această cauză în familia monogamă un progres, dar, după Engels, ideologic cântărită, nu şi o formă superioară de căsătorie. În cazul familiei sovietice, una de tip nou şi fără precedent în istorie, contează ca definitorie însuşirea acesteia de a avea viaţă comună şi interese comune cu întreaga societate. De la sine înţeles, sentimentele, recunoscându-li-se un rol în coagularea familială, se impune să-şi cedeze ulterior locul valorilor superioare de apanaj social.

Dar deşi aşa, propaganda sovietică nu renunţă deloc la exploatarea complexului afectiv legat de familie. Iată ce ar conţine crezul pe care un voluntar din Divizia „Tudor Vladimirescu” şi l-ar face cunoscut prin intermediul Graiului nou, de bună seamă că propagandistic, unui fost camarad de lagăr neconvertit încă: Eu mă aflu în divizie şi mă pregătesc pentru luptă. Eu vreau să lupt ca să răzbun lacrimile soţiei tale, să lupt pentru lacrimile Ioanelor, Mariilor, Ilenelor care ne plâng. Eu vreau să trăiesc fericit lângă Ileana mea, dar nu aşa ca înainte, eu vreau să trăiesc într-o fericire nouă, liberă, pe care să nu mi-o poată răpi niciun Antonescu. Eu vreau să trăiesc într-o Românie în care nu m-ar mai trimite nimeni să mor pentru interese străine în timp ce copilaşii noştri fac primii paşi în faţa ochilor plânşi ai mamelor lor, care se gândesc cu groază că tatăl, poate, deja nu mai este în viaţă.

Sigur, e calea spre o reuşită certă a se miza pe stârnirea afectului în acest sector sufletesc – prin orice şi până oriunde, tot omenescul cel mai profund făcându-se să devină, din perspectiva acestei ştiinţe cu adevărat diabolice, o simplă magazie de unelte. Succesele astfel obţinute prin Graiul liber ar fi fost atât de mari şi de numeroase, încât cuprinşi de entuziasm, prizonierii ar fi aglomerat autoritatea sovietică trimiţându-i un număr uriaş de cereri privind dorinţa lor de a lupta cu arma în mână, împreună cu Armata Roşie, pentru eliberarea României. Ba încă imperiul aceluiaşi entuziasm ar face ca într-un număr din iulie 1944, Graiului liber să publice cererea prizonierilor dintr-unul din lagăre către comandantului Diviziei „Tudor Vladimirescu” cu solicitarea ca acesta să permită echipei de prizonieri de război care obţine cele mai bune rezultate în muncă să fie denumită echipa „Tudor Vladimirescu”; mai mult, prizonierii de război au arătat că ei aveau deja echipe care îndeplineau norma de la 150 până la 400% şi chiar până la 650%. Şi, mai departe: Redacţia a transmis cererea prizonierilor de război la destinaţie şi după un anumit timp, a primit un răspuns pozitiv care, de asemenea, a fost publicat în ziarul „Graiul liber”. Urmarea: Acest fapt a ajutat şi mai mult la creşterea productivităţii muncii nu numai în Lagărul nr. 81, ci şi în alte lagăre. Drept care, probabil, cifra uriaşă a prizonierilor şi a deportaţilor civili din aceste luni ale războiului şi din cele următoare eliberării României. În măsura în care pe datele conţinute de documentele sovietice se poate conta, pentru o imagine de ansamblu, la începutul lui aprilie 1944, lagărele NKVD aveau în detenţie ceva peste 19 000 de prizonieri români, iar în martie 1945 numărul acestora depăşea 106 000, în mai – 116 000, în iunie – 120 357. Lor li se adăugau cine să ştie câte persoane internate (civili deportaţi) şi cel puţin 69 332 de etnici germani din România transportaţi la muncă în U.R.S.S. în 42 de trenuri.

Dar în ciuda unor astfel de rezultate strălucite, e mult loc şi multă nevoie de mai bine – asta susţine o analiză în materie pe care o face în iunie 1944, într-un raport către superiorii ei, Ana Pauker, acum comisar politic al Diviziei „Tudor Vladimirescu” şi viitor foarte înalt activist şi demnitar român. Spune ea, nemulţumită de acţiunea plină de neajunsuri din programul sovietic de demoralizare a armatei române: În pofida faptului că marea majoritate a soldaţilor români sunt neştiutori de carte, în unele sectoare ale frontului propaganda orală nu se foloseşte suficient. În ansamblu, propaganda orală se desfăşoară după şabloane. Într-o mare măsură, sunt citite manifeste prin intermediul instalaţiilor de megafoane. Or, este necesar să se ia în considerare specificul românilor pentru a se conferi propagandei orale o formă mai vie, în special sub forma poeziilor, a cântecelor populare, a glumelor, care să poată fi uşor ţinute minte, a lozincilor şoc şi a altora. Toate acestea ar fi putut fi uşor realizate cu ajutorul Biroului de educaţie şi cultură al Diviziei „Tudor Vladimirescu”, aflată în apropiere.

Meritele Graiului liber – nu însă şi ale glorioasei Armate Roşii – se subţiază mult, până la condiţia de parte dintr-un întreg amplu, complex, miriapodic, pentru cine are în vedere şi mărturii ale altor participanţi la realizarea propagandei sovietice antiromâneşti, precum ale colonelul Mihail Maltopol, spre exemplu, mai târziu general, participant important la sovietizare şi cel care, luminat în lagăr şi trecut tot acolo de partea mişcării salvatoare de neam, avea să-şi amintească prin 1954: Începând de la 1 aprilie 1944, am activat în fruntea altor voluntari pe frontul Moldovei (…), ţinând conferinţe, mitinguri sau publicând în ziarele locale articole cu scop de a dovedi caracterul dezrobitor al luptei Armatei Roşii şi a grăbi ceasul alăturării noastre la această luptă. (…) Am condus şi lansat mai multe incursiuni de noapte ale Armatei Roşii, recrutând dintre prizonierii români ai frontului voluntari cărora le-am dat pentru difuzarea la camarazii lor scrisori ale voluntarilor Diviziei „T. V.” adresate părinţilor, fraţilor şi rudelor lor pentru a dovedi existenţa Diviziei şi a caracterului ei eliberator în lupta dusă alături de Armata Roşie.

AUREL BUZINCU