Deşi nu sună prea „corect politic” (o altă idee a zilelor noastre de care se face abuz!), trebuie să arătăm că istoria ne-a demonstrat că sunt popoare cu un „apetit” mai mare spre violenţă, năvăliri, jafuri etc., decât media planetară care numai paşnică nu este. Europa a fost supusă permanent invaziilor din Asia sau nordul continentului (goţii şi vikingii mai târziu), Asia Centrală şi regatele chinezeşti au fost permanent agresate şi apoi ocupate de hoardele stepei (de la sciţii antici până la mongolii din secolele premoderne) şi în general societăţile dezvoltate şi bogate au atras jefuitori din toate zările. În anumite dialecte nordice, jaful şi secerişul se exprimau prin acelaşi cuvânt! Perioadele de pace au fost scurte, au acoperit doar o parte a lumii şi putem spune, fără frică că vom greşi, că ne aflăm într-un război permanent pe Terra. Iar progresul tehnic de după ultimul război mondial a făcut ca armele să ajungă la perfecţiunea care le face capabile să distrugă integral omenirea.
Războaiele „de cucerire” (toate sunt de cucerire!) se dezlănţuie pentru controlul teritoriului, al populaţiei şi al căilor de comunicaţii (rute comerciale terestre sau maritime) în cea mai mare măsură. Cucerirea vizează obţinerea resurselor victimelor (minerale, energetice, alimentare etc.), impunerea de taxe şi confiscarea averilor mobile şi imobile ale populaţiei şi preluarea conducerii militaro-administrative ale noilor teritorii acaparate. Pentru amatorii de istorie, trebuie să menţionez că şi schimbările climatice (mici glaciaţiuni, secetă prelungită) au determinat migraţii impresionante, care au angrenat întreaga populaţie (Asia Centrală în primul rând!), întrucât resursele de hrană (păşunile esenţiale pentru popoarele de păstori!), dispăruseră în mare parte. „Cultura” anumitor popoare glorifică războinicii în mai mare măsură decât media (popoare războinice!?), lucru valabil în cazul locuitorilor stepelor obişnuiţi cu o permanentă mişcare sezonieră (transhumanţă) şi care, pe lângă păşunat, iubesc şi jefuitul. Până în zilele noastre locuitorii Estului, încorporaţi în armata rusă (tot hoarde ca pe vremea lui Ginghis-Han!), fură, ucid şi violează, sfidând „legile războiului”, dar apăraţi de liderii Kremlinului. Şi românii sunt fascinaţi în special de conducătorii care s-au impus pe plan militar (Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş) şi mai puţin sau deloc de cei care au creat România Mare şi modernă (Carol I, Ferdinand Întregitorul). E mai plăcut să ataci şi să jefuieşti, decât să construieşti şi să dezvolţi economico-social o ţară? Se pare că da. „Să vină Ţepeş şi să-i tragă în ţeapă!” OK! Şi după? Napoleon spunea (el, un războinic prin excelenţă!): „Cu baionetele poţi face orice, dar nu te poţi aşeza pe ele”!
Relaţiile sedentare (agricultori la început, dar şi meşteşugari, constructori etc.) sunt mult mai paşnice, iar conflictele între ele sunt pe termen scurt (nu pierd momentele lucrărilor agricole!) şi, în general, pentru stăpânirea unor zone restrânse, nu ţări şi continente. Dezvoltarea şi progresul social-economic, apariţia şi impunerea democraţiei (cu obligaţiile şi drepturile sale) au făcut ca necesităţile vieţii cotidiene să fie satisfăcute fără necesitatea jefuirii vecinilor. De ce mai sunt războaie? Să întrebăm liderii sângeroşi, dar şi naţiunile care îi urmează. Îi vor urma până la declanşarea „Armaghedonului” nuclear? Coşmar! Blocarea agresorilor este sarcina primordială a planetei şi a instituţiilor mondiale. Altfel…
DAN STRUTINSCHI
Comentarii