Oamenii de vocaţie aduc lumină în jurul lor, dincolo de întunericul întâlnit pretutindeni. Oamenii caută lumina, îndreptându-se treptat, treptat către Împărăţia în care domneşte Domnul Slavei, în lumină neapusă.
Cei care au aflat un fir de lumină încearcă să-l dăruiască şi altora. Aşa sunt profesorii de vocaţie, medicii, inginerii, maeştrii artelor şi, mai ales, slujitorii Sfântului Altar.
Când cineva are vocaţie, viaţa i se îndreaptă către un ideal, către omul de alături, reuşind o mare împlinire, după cum a spus Sfântul Apostol Pavel: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20).
Există astfel de vocaţii care aduc un suflu nou în lumea răvăşită de păcat, de întuneric şi moarte.
Oamenii de vocaţie trăiesc veşnic după cuvintele Mântuitorului: Eu sunt Învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi în veci…
Aşez cu deosebită reverenţă între oamenii iubitori de lumină şi între profesorii de vocaţie pe doamna Mioara Gabriela Gafencu. În vremea studiilor de liceu am întâlnit-o; pe atunci coordona, împreună cu profesorul şi dirigintele meu, Gheorghe Butnaru, un cenaclu literar care pregătea momentele importante de peste an, sărbătoririle şi creaţiile de suflet la care participa un număr destul de redus de elevi. Era dorinţa acestor profesori de a-i apropia pe ucenici de frumuseţea cuvintelor, versuri, cântare şi trăire înaltă.
Mi-am dat seama mai târziu că între profesorii de liceu din vremea aceea şi din timpul altor generaţii, profesorul Mioara Gabriela Gafencu a strălucit.
Avea lumină în suflet, dorinţă de a şlefui minţile şi inimile elevilor, de a-i face părtaşi istoriei nepereche a ţinutului sadovenian în care s-au întâlnit de a lungul anilor nenumărate personalităţi ale culturii române.
Un slujitor de seamă, scriitor talentat, profesor de vocaţie, un om care s-a dăruit oraşului Fălticeni împreună cu soţul ei, profesorul Gheorghe Gafencu, fost director al Colegiului Naţional „Nicu Gane” şi inspector şcolar general la Inspectoratul de învăţământ al judeţului Suceava.
Doamna Mioara Gafencu, care şi-a dăruit cea mai mare parte a vieţii şi misiunii ei oraşului Fălticeni, încrustat în istoria culturii şi literaturii române, reprezintă un reper pentru locul în care a trăit începând cu anul 1959, dar şi pentru ţinutul Sucevei, de la un capăt la altul, pentru învăţământul preuniversitar şi pentru iubitorii de literatură şi frumos.
Mioara Gafencu s-a născut la Cârlibaba, în a doua zi a începutului de primăvară din anul 1937, într-unul dintre frumoasele locuri, la graniţa dintre Ţara Fagilor şi voievodatul celor care au descălecat în Moldova în anul 1359. După studiile Şcolii Pedagogice şi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii ieşene şi a început cariera didactică la Fălticeni, activând, mai întâi, la şcoala din Şoldăneşti şi apoi la Liceul „Nicu Gane”, devenit, peste ani, Colegiul Naţional.
Profesor cu o admirabilă dăruire, profundă cultură şi dorinţă de a oferi altora din taina literaturii şi culturii române, doamna Mioara Gafencu a fost model pentru multe generaţii de elevi, identificându-se, în modul cel mai înalt, cu profesia, şcoala şi vocaţia de a modela caracterele discipolilor, asemenea meşterului care şlefuieşte, cu neasemuită răbdare şi delicateţe, faţetele unui diamant.
S-au strâns aproximativ 40 de ani de slujire a catedrei şi a şcolii româneşti, în condiţii adeseori vitrege, în cadrul ostil al regimului anilor respectivi, dar cu un curaj şi o iubire care depăşesc potrivniciile cu care s-a întâlnit.
După acest nepreţuit buchet de ani în slujirea Şcolii româneşti s-au scurs alţi 25 de ani de dăruire în afara obligaţiilor profesionale. Profesoara Mioara Gafencu, în anii de pensie, s-a dedicat scrisului, evocării şcolii din această urbe, a dascălilor şi personalităţilor întâlnite, a toposului intrat demult în istoria literaturii române, a urme-lor pe care cărturarii fălticeneni le-au lăsat în Dumbrava Minunată şi-n ţinutul de poveste.
În numeroasele şi preţioasele sale scrieri, care însumează cărţi, articole, evocări, multe dintre ele cu însemnări şi cugetări inedite care îmbogăţesc tezaurul cultural fălticenean, remarcăm o atenţie deosebită faţă de înaintaşi, de instituţia unde a activat, faţă de numeroase personalităţi culturale, multe dintre ele uitate. Este vorba despre profesionalism şi datorie, pe care, de bună seamă, le au toţi profesorii, dar pe care nu toţi le împlinesc cu aceeaşi dăruire ca doamna Mioara Gafencu.
Profesoara Mioara Gafencu se alătură unei elite a intelectualilor şi cărturarilor fălticeneni care au avut o deosebită şi tainică dăruire. Îi amintesc aici pe Aurel George Stino, Vasile G. Popa, Gheorghe Butnaru, Eugenia Scripcaru, Cornelia Ante, Veronica Calistru, Gheorghe Miserciu, Aspazia Mancu, Constantin şi Beatrice Ilioaia, Teodor Sofia, Cristina Ştirbu, Sofia Butnaru, Nicolae Onofriescu, Gheorghe Gafencu, Bogdan Grigoriu, Dumitru Crăciun, Dănuţ Stan, Liliana Constantinescu şi mulţi alţii pe care comunitatea locală, dar şi fiii acelor locuri îi păstrează în inimă.
Ce cuvinte pot fi rostite ori scrise pentru un profesor de limba şi literatura română, pentru un scriitor şi monograf dintre cei mai preţioşi pe care Florenţa românilor îi are în custodie?
O posibilă încheiere o fac cuvintele… Pentru unele amintiri este prea devreme, iar pentru altele poate deja prea târziu…
PS TIMOTEI PRAHOVEANUL
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Comentarii