> Editura Media Musica, Cluj-Napoca 2024
Una dintre figurile-cheie ale elitei culturale de origine română, care s-a afirmat în contextul spiritual universal în general, şi european în mod special, alături de George Enescu, Constantin Brâncuşi, Eugen Ionescu ori Emil Cioran al secolului XX a fost compozitorul Marcel Mihailovici (1898 –1985).
Creaţia componistică a lui Marcel Mihailovici, unul dintre cei mai recunoscuţi compozitori români stabiliţi la Paris, elucidează paradigma evolutivă a Şcolii componistice româneşti din prima jumătate a secolului XX, marcată de tendinţa de apropiere către fenomenul muzical universal european prin asimilarea influenţelor stilistice ale romantismului enescian.
Plecat de tânăr la Paris pentru urmarea studiilor muzicale, Marcel Mihailovici – născut la Bucureşti, încadrându-se în ambianţa culturală a Parisului, îşi regăseşte un pilon al spiritualităţii româneşti în creaţiile muzicale ale lui George Enescu şi în lucrările lui C. Brâncuşi cu care va avea relaţii amicale eternizate în paginile de memorialistică incluse în cartea „Amintiri despre Enescu, Brâncuşi şi alţi prieteni” (Bucureşti, 1990).
Când vorbim despre o „terapie prin muzică” este bine să ascultăm compoziţii datorate lui Marcel Mihailovici, precum „Chindia – Dans popular românesc” (1929), „Capriciu românesc” (1936), „Rapsodia concertantă în stil popular românesc” (1951) şi altele, piese ce dezvăluie spiritualitatea românească a compozitorului.
Compozitorului Marcel Mihailovici îi este dedicată, pentru prima dată, după ştiinţa noastră, o monografie, datorată profesoarei Alexandra Magazin de la Academia Naţională de Muzică „Gheorghe Dima”, Extensia Piatra-Neamţ, născută la Suceava.
După susţinerea tezei de doctorat cu tema „Creaţia lui Marcel Mihailovici reflectată în documente inedite. Corespondenţă, interviuri. Aspecte stilistice în creaţia pentru pian”, Alexandra Magazin şi-a continuat activitatea de cercetare spre muzica contemporană, cu precădere cea reflectată în cultura franceză a secolului trecut. Pasiunea pentru creaţia componistică a lui Marcel Mihailovici a determinat-o să publice această monografie biografică a marelui componist, lucrare structurată în cinci mari capitole, urmate de o vastă bibliografie.
După o prezentare atentă a contextului istoric, socio-politic şi cultural al Europei Occidentale la începutul secolului XX, urmează capitolul intitulat „Marcel Mihailovici: schiţă biografică”, în care un loc aparte îl ocupă prezentarea influenţei lui George Enescu asupra devenirii lui Marcel Mihailovici, apoi dobândirea recunoaşterii internaţionale.
Capitolul următor, frumos intitulat „L’École de Paris (Şcoala din Paris)”, rolul acesteia în istoria artei, porneşte de la documente de arhivă acum pentru prima dată publicate în istoriografia muzicală românească.
Tot folosindu-se de documente inedite, profesoara Alaxandra Magazin tratează amănunţit în capitolul următor subiectul „Triton – înfiinţarea Societăţii de concert în documente de arhivă şi volume de referinţă”.
Cum era şi firesc, autoarea îşi încheie această monografie vorbind despre genurile abordate de Marcel Mihailovici şi principalele trăsături stilistice ale creaţiei acestuia.
Însuşi compozitorul comentează tendinţele naţional-universaliste în creaţia sa – pe de o parte, conexiunea la cultura românească, iar pe de alta, încadrarea în ambianţa culturală a Parisului – în modul următor: „Muzica, pe care o scrie un compozitor este puternic influenţată şi de apartenenţa lui naţională, şi de mediul în care a fost concepută: involuntar, scrii pentru un anumit public care ştii că te va asculta, în primul rând, pentru anumiţi instrumentişti sau cântăreţi care te vor interpreta. Desigur, în muzica mea (…) se răsfrânge ceva din mediul capitalei franceze, din oamenii, din aerul, din lumina ei”.
Instruit în mediul academic parizian, Marcel Mihalovici se formează ca un susţinător fidel al neo-clasicismului şi romantismului muzical european. Însă reperul edificator nodal şi modelul de referinţă al creaţiei sale se axează pe principiile componistice ale lui G. Enescu, ceea ce explică de ce şi astăzi este o plăcere aparte să asculţi spre exemplu „Sonata pentru vioară şi pian nr. 2, op. 45”.
Recomandând citirea acestei monografii deosebite, ascultând fie „Nocturna”, terminată în 1923, fie „Introduction et Mouvement symphonique” pentru orchestră, lucrare pentru care avea să primească Premiul I, în cadrul Concursului de compoziţie George Enescu (1925), ori „Cortegiul divinităţilor infernale” (1928), lucrare pentru orchestră adesea dirijată de George Enescu, vom înţelege afirmaţia autoarei acestei Biografii cum „Marcel Mihailovici a promovat valorile culturii muzicale româneşti şi a menţinut o strânsă legătură cu interpreţii şi compozitorii români” (Concluzii, p. 177).
VASILE M. DEMCIUC
Comentarii