Prizonierii (III)

Sunt numeroase faptele de epocă pregnant semnificative pentru felul atitudinii sovietice faţă de români şi de România, dar măcar unul dintre ele, ţinând de chestiunea prizonierilor de război, se cere readus aici în atenţie.

Iată: în vreme ce, privitor la prizonierii germani aflaţi în detenţie în lagărele din U.R.S.S., oficialii Moscovei au exprimat deschis pretenţia de a-i menţine ca mână de lucru în contul reparaţiilor de război, în ce-i priveşte pe cei proveniţi din rândurile armatei române (fără a se mai putea pune, fireşte, şi problema moldovenilor – români sau neromâni din teritoriile care reintrau sau doar rămâneau între graniţele imperiului roşu), despre astfel de pretenţii ori măcar intenţii nu s-a vorbit oficial mai nimic, dar prizonierii români apţi de muncă au continuat să fie păstraţi în detenţie cu precădere şi să fie folosiţi ca atare. Conform datelor extrase de cercetători chiar din arhivele sovietice – mereu foarte relative, întocmite fără rigoare, lucru arhicunoscut –, în condiţiile în care zeci de mii de foşti prizonieri români se întorceau acasă, adevărat că deja cu întârziere şi mai ales invalizi, bolnavi şi epuizaţi fizic (precum şi înrolaţii celor două divizii de voluntari, 20.411 persoane după istoricii problemei), în aprilie 1946 mai rămâneau în lagărele sovietice peste 50.000 de români, iar în august 1947 (Tratatul de pace dintre Naţiunile Unite şi România fusese semnat la 10 februarie 1947 şi trecuseră trei ani de la măreţul 23 August!) încă existau în lagărele care asigurau forţă de muncă pentru economia sovietică ceva peste 47 000 de prizonieri români. Dintre aceştia, în următorii doi ani veneau acasă circa 33.000 – însă în ianuarie 1953, când generalisimul se pregătea de ceea ce avea să se întâmple în numai câteva săptămâni, documentele atestă că încă rămâneau în U.R.S.S. 593 de prizonieri români – 590 condamnaţi de justiţia sovietică, între ei cu generalul Traian Stănescu, şi trei deţinuţi fără condamnare. Aceştia, aproape toţi, ajung şi ei acasă în 1955 – unii însoţiţi de actul sovietic de condamnare pentru crime de război ori pentru alte fapte aducătoare de pedepse care înăspresc şi prelungesc detenţia, încât ei trec, din acest motiv, din detenţia sovietică direct în cea a penitenciarelor autohtone ale republicii populare. De altfel, mulţi dintre foştii prizonieri, odată reveniţi la vatră, dacă n-au dispus de dovada agrementului sovietic obţinut pe seama încălcării în timpul detenţiei a jurământului militar, au avut de suferit în patria lor cea nouă tocmai pentru că, în lagăr, între supunerea la cazne ca duşmani nereeducabili şi a ţine la jurământ şi la onoare (poate că şi la anumite convingeri – deşi s-a vorbit îndelung despre indiferenţa faţă de acestea a marii majorităţi a prizonierilor români, oameni din popor), au ales să sufere. Şi este adevărat că, estimativ doar, circa jumătate dintre prizonieri nu vor fi apucat să mai aleagă ceva. Tot aşa cum este adevărat, fie şi fără generalizări, că discuţia despre convingerile celor care reprezentau poporul în armata română şi în lagăre sovietice de prizonieri a fost mereu una consistent impregnată ideologic şi, deci, puţin relevantă în raport cu adevărul – doar necesară politic în patria regimului de democraţie populară (pare să fie un dat că pleonasticul limbajului propagandistic progresist n-a provocat vreodată, în nicio cantitate a lui, simţul ridicolului!) impus de eliberator, având rostul de a le conferi legimitate celor care, trecuţi de voie şi de nevoie la rubaşcă şi stea roşie în frunte, se adăugau desantului activistic al sovietizării României.

Atitudinea în cauză însă, anevoie de explicat (ca şi de calificat – şi cu atât mai mult obligatoriu de cunoscut) doar prin faptul că România făcuse parte, în război, din cealaltă tabără – asta de vreme ce U.R.S.S. s-a manifestat cu asprime, dar deschis şi propriu-zis respectuos cu nemţii, recunoscuţi ca vinovaţi principali în agresiunea antisovietică –, s-a vădit încă de la momentul întoarcerii armelor. Ba e de văzut în ea şi semnul unei ciudăţenii cu atât mai mari cu cât, în anii anteriori ai războiului antisovietic, mai curând lipsesc probele vreunui tratament discriminatoriu aplicat românilor. Sigur, România este, cum se spunea la Moscova, un stat imperialist fascizat, aliat al lui Hitler, agresor, angajat într-un război nedrept, de cotropire – ca şi altele însă din aceeaşi tabără. Numărul continuu ridicat al ostaşilor români dispăruţi (desemnare folosită în absenţa datelor precise care să disocieze între morţi, prizonieri etc.) pe frontul din Răsărit – cam mereu de nivelul locului al doilea, după germani – arată mai întâi şi decisiv cifrele mari ale participării româneşti la operaţiunile frontului. Desigur, poate fi o întrebare dacă nu cumva ar fi vorba de o asemenea participare românească, ordonată de comanda germană, la operaţiunile cele mai riscante, mai ales la bătăliile care s-au pierdut şi de dispuneri în prima line. În discursul lor propagandistic adresat românilor, sovieticii au susţinut asta şi au tematizat insistent tratamentul dispreţuitor aplicat arogant, cu superioritate, de germani ostaşilor români. Dar în încleştările în care sovieticii au obţinut victorii de răsunet şi care aveau să decidă cursul şi soarta războiului, cifra dispăruţilor germani a fost şi ea mereu mare. Pentru Stalingrad, spre exemplu, se vehiculează pierderi germane la nivel de patru sute de mii şi româneşti de două sute de mii de oameni – în vreme ce, următorii în odine descrescătoare, ungurii şi italienii se înscriu cu o sută douăzeci – o sută treizeci de mii de dispăruţi. Pe de altă parte, venite cu precădere dinspre partea sovietică, informaţiile despre ostaşii români care se predau Armatei Roşii din iniţiativă proprie, individual sau în grup, şi ale căror declaraţii antiantonesciene, antigermane şi prosovietice se fac apoi publice, se cer suspectate de a ţine mai întotdeauna de funcţionarea mecanismelor de constrângere din prizonierat şi a foarte activelor structuri propagandistice sovietice. Aceleaşi, nu e de ignorat, care l-au convins până şi pe celebrul general german Friedrich von Paulus (celebru inclusiv ca având de soţie o strănepoată a Elenei Cuza), devenit feldmareşal cu o zi înainte să cadă prizonier la Stalingrad împreună cu statul lui major şi urmat de alţi peste 20 de generali şi peste 90.000 de ostaşi, să semneze o declaraţie destinată difuzării către trupele germane în care el se arată – şi, cam fără alternativă, urmează să rămână – duşman pentru totdeauna al lui Hitler.

Deşi s-ar putea spune, însă, că pentru perioada de până la lovitura de stat din august 1944, n-ar fi de constatat semne relevante pentru un comportament discriminator în sensul în discuţie, se ştie prea bine, în săptămânile care urmează, nu doar că semnarea Armistiţiului se amână până în 12 septembrie şi întârzierea are consecinţe de front numeroase şi importante şi care impun suspiciunea că amânarea este intenţionată şi interesată, căci în acest interval (ca şi, de altfel, inerţial, ulterior – accidental, chipurile) Armata Roşie, chiar dacă cea română a procedat la întoarcerea armelor, se comportă efectiv ca una de ocupant real. Aşa, istoricii vorbesc despre dezarmarea şi trimiterea în prizonierat sovietic, după 23 august 1944, a circa o sută de mii de militari români – în condiţiile în care, probabil că totuşi fără obţinerea unui credit suficient, în epocă se vehiculează, ca cifra totală a militarilor români luaţi în prizonierat sovietic până la 23 august 1944, aceea de 163 000 de oameni. Pe lângă a confisca şi a-şi însuşi tot ce se poate – cu titlu de reintrare în posesia unor bunuri prădate de armata română în acţiunile ei din Răsărit, despăgubiri, dar mai precis, sălbatică pradă de război –, eliberatorul îşi însuşeşte ca prizonieri proprii şi pe românii găsiţi în detenţia celor pe care Armata Roşie, luptând umăr la umăr acum cu cea a Regatului, îi supune în drumul ei spre Berlin.

Convenţia de Armistiţiu cuprindea, apoi, prevederi referitoare la sovieticii aflaţi în prizonierat în România şi Comisia Aliată de Control a Aplicării Armistiţiului a avut de lucru şi a dat mult de lucru inclusiv în legătură cu fugarii sovietici ori care deveneau sovietici ca urmare a modificărilor de frontieră în favoarea U.R.S.S. Problematica prizonierilor români deţinuţi în lagărele din U.R.S.S. nu a obţinut însă aprobare să intre în discuţie. Molotov însuşi, într-o şedinţă de negociere a condiţiilor de armistiţiu, ar fi avut de spus că nu este nici momentul, nici locul pentru a discuta chestiunea – chiar dacă partea română, oportunistă în argumentare, a solicitat restituirea prizonierilor români aflaţi în U.R.S.S. pentru a reconstitui cât mai degrabă unităţi combatante ce vor putea participa la lupta comună. Nici alte intervenţii româneşti, inclusiv una a lui Gh. Gheorghiu-Dej din 1947, n-au avut mai mult succes.

Conducerea sovietică a ţinut, chiar şi după semnarea Tratatului de pace, la dreptul ei exclusiv de a decide în privinţa programului de repatriere a prizonierilor români. I-a fost cât se poate de necesară munca lor ieftină în economia proprie şi nu mai puţin, i-a fost utilă unealta cu diferite utilizări politice în care i-a transformat pe prizonierii români şi i-a folosit în consolidarea eliberării şi democratizării României.

AUREL BUZINCU