Parcă era ieri când, într-o dimineaţă a lunii aprilie 1944, trezindu-mă, am văzut curtea (ograda) plină de căruţe cu ostaşi ai armatei Rusiei Sovietice, după însemnele dinainte ştiute: pâslari drept încălţăminte, pufoaice şi căciuli cu clape (urechi) pe care erau înscrise semnele ruseşti (stea cu 5 colţuri).
Aveam 10 ani şi eram şcolar în clasa a III-a. Şcoala era părăsită, iar învăţătorii fugiseră cu câteva zile înainte de apariţia trupelor ruseşti, care urmăreau pe cele aliate (germane şi româneşti) pe actuala şosea (DN 29 A) pe porţiunea Suceava – Dorohoi şi care se retrăgeau în dezordine. Soldaţii ruşi au pătruns în casă şi cereau de mâncare, refuzând mămăliga, pe care au înlocuit-o cu o pâine acră din orz, ai cărui ţepi se simţeau atunci când încercai s-o mănânci. Acesta era hrana încercatului soldat sovietic.
Ceea ce m-a surprins, copil fiind, era privirea caldă şi chiar duioasă a soldaţilor ruşi, faţă de aroganţa nemţilor, care tocmai ne călcaseră cu câteva zile înainte, când ne-au luat căruţa cu cei doi cai şi cu întregul harnaşament. Ne lăsaseră, în schimb, un cal de o mărime considerabilă faţă de caii noştri, dar care nu se putea ţine pe picioare. Se vedea că tractase tunuri şi era epuizat. Când, cu mare chin, tatăl meu a reuşit să-l bage în grajd, ajutat de câţiva vecini, a stat culcat câteva zile, dar mânca şi bea apă, fără a se putea ridica. Era un cal din rasa celor grei (Pinzgau), pe care-i ştiam din pozele ziarelor vremii, aflaţi în dotarea trupelor germane pentru tractarea de armament (tunuri de calibru mic). Când, într-o dimineaţă, după câteva zile de odihnă, s-a ridicat, aproape că înălţimea grajdului (şurii) era atinsă. Iubind animalele de mic copil, zilnic petreceam câte 2-3 ore cu el, până când armăsarul şi-a revenit. Cred că avea greutatea de peste o tonă, o coadă scurtă şi nişte copite cam de 3-4 ori mai mari decât caii noştri moldoveneşti.
L-am botezat cu numele Stalin.
Am consumat, fără ştirea părintelui meu, toată cantitatea de ovăz ţinută ca sămânţă pentru semănăturile de primăvară (câteva sute de kilograme), astfel că, pe la sfârşitul lunii mai, Stalin arăta „ca de pe carte”, cu un spate lat de puteai dormi pe el. Până atunci, treceau pe la case soldaţii ruşi căutând cai, dar… când îl vedeau pe Stalin, dădeau din mână ca şi cum nici nu vroiau să-l vadă. Într-o zi, însă, un soldat rus – hoţ de cai –, s-a uitat mai insistent la Stalin, pe care tatăl meu mi-l dăruise, pentru a-l furaja şi adăpa, cunoscându-mi dragostea şi pasiunea mea pentru animale. Intuind pericolul de a-mi fi furat (luat forţat) calul, l-am rugat pe părintele meu să adăpostim calul într-o şandrama a casei noastre şi să-l furajăm şi adăpăm printr-o gaură în acoperiş şi să facem curăţenie doar noaptea. Mi s-a îndeplinit dorinţa, astfel că Stalin a fost pus la adăpost pentru o vară întreagă, fără să atragi atenţia asupra eventualilor hoţi (oficiali) de cai.
Când trupele de cazaci au părăsit zona (cavaleria rusească – o divizie cazată în pădurile din vecinătatea satului nostru), pentru a pleca pe frontul ruso-german, ce se desfăşura în lanţul carpatic, l-am scos pe Stalin la lumină şi la păscut. Era cam prin luna septembrie 1944, după 23 august. Calul era de o rară frumuseţe, nemaîntâlnită şi văzută pe meleagurile noastre.
Venea iarna, iar cârdurile de cai ale ruşilor distruseseră câmpurile sărăcite de holde şi furaje. Bătrânii mei rămăseseră totuşi cu o vacă şi două-trei oi, pe care ruşii ni le-au lăsat (aşa ca şi ceilalţi ţărani din sat) pentru supravieţuire. În rest ni s-a luat tot ce era viu din domeniul zootehniei pentru front, pentru armată; iar cine se opunea îşi risca viaţa. Mereu am auzit spunându-se că nemţii şi românii, atunci când au fost vremelnic pe teritoriul rusesc, s-au comportat şi mai dur cu populaţia autohtonă, decât armatele ruse faţă de populaţia românească!(?).
Bieţii ţărani (mă refer la cei din zonă), în regim de ocupaţie, au trăit o perioadă de mari lipsuri materiale de strictă necesitate, începând cu hrana şi terminând cu îmbrăcămintea.
Dar lucrurile se păreau a fi intrate în normalitate, deşi războiul s-a sfârşit în 1945 (capitularea Germaniei naziste). În primăvara anului 1944, învăţătorii s-au întors din refugiu. Eram în clasa a IV-a, pe care am absolvit-o în condiţii speciale pentru satul nostru…
Am trăit momentul cel mai groaznic din copilăria mea când, întorcându-mă de la şcoală prin luna octombrie 1944, părintele meu mi-a comunicat că l-a vândut pe Stalin unei şatre de nomazi, care a trecut prin zonă. Nu puteam înţelege, pe atunci, ce înseamnă să treci iarna fără furaje, atunci când deţii animale…
***
Am trăit zile de coşmar fără calul meu drag şi nu puteam uita când un camion încărcat cu saci de grâu se răsturnase pe DN 29 A, iar şoferul, un militar rus, beat, a fost prins sub maşină, de unde a fost salvat de calul meu, care a ridicat pur şi simplul camionul răsturnat. Bieţii oameni, săriţi în ajutor, fugeau pe lângă maşina răsturnată, neputând scăpa omul de sub ea, până când tatăl meu a înhămat pe Stalin şi l-a îndemnat să plece. Parcă-l văd şi astăzi cum s-a întins în ham şi a ridicat pe roţi camionul răsturnat…
Nu pot uita vara anului 1944, când populaţia din zona operaţiunilor militare (partea de dincolo a râului Moldova, mai ales) a fost adusă prin evacuare pe teritoriile noastre. Un alt necaz pentru populaţia localnică. Unicul meu frate (celelalte două surori erau mai în vârstă) la diferenţă de 11 ani faţă de mine, lupta deja pe frontul de Vest împotriva Germaniei, ca militar în termen (până în Munţii Tatra), cu care România rupsese relaţiile la 23 august 1944.
O ţin minte pe mama, pe care zilnic o vedeam plângând şi dând în cărţi, gândindu-se la fiul său cel mai mare căruia oricând i-ar fi putut veni actul de deces ori de dispărut pe câmpul de luptă, ca şi în atâtea alte cazuri din sat.
Ororile războiului se observă şi astăzi în situaţia atâtor familii cu copii orfani (pe atunci) şi cu urmările trăite de o populaţie a unei ţări învinse şi obligată a plăti, pe durată de 20 de ani, despăgubirile de război contra URSS de atunci.
Cei care astăzi întreţin, în diverse colţuri ale lumii, flacăra războiului între popoare, se vede că n-au trăit cu adevărat zilele unor astfel de evenimente care te înfioară doar când auzi despre ele.
Am mai spus-o şi repet, la vârsta înaintată pe care o am: trebuie să fii dement ca să fi de acord cu rezolvarea unor neînţelegeri între ţări şi popoare, ce pot fi inerente, prin forţă, respectiv pe căi războinice, care coboară fiinţa umană mai jos decât instinctele vieţuitoarelor necuvântătoare.
Suntem călători temporari pe o navă interplanetară cu peste 7 miliarde de pasageri la bord, de nimeni pilotată. Privită din mari depărtări cosmice, planeta numită Terra, unica noastră casă a tuturor, deocamdată, este un muşuroi de gângănii care se devorează între ele pentru putere şi avuţie(?)pe când distanţele şi timpul n-au limite. Între timp va începe turismul interstelar. Spre ce anume zări de îndreptăm oare?…
ROMULUS SFICHI
Comentarii