Cafea. – O cafea, vă rog! – Lapte, zahăr să pun? – Fără săpun!!!
Cârnaţi. „Un ciudat proces are loc acum, în justiţia micului stat Mecklemburg-Schwerin. În virtutea unor acte vechi, unele domenii sunt supuse unor redevenţe, datorii. Între altele, o proprietate din oraşul Demen trebuie să plătească o dijmă anuală Bisericii şi reprezentanţilor ei. Dijma aceasta e plătibilă în natură, sub formă de 130 livre (65 kilograme) de Mettwurst. Acest «mettwurst» e un cârnat local, deosebit de gustos. În timpul războiului, dijma aceasta a fost abandonată, dar, în 1928, Biserica ceru să fie reintrodusă, şi anume şi pe cei trei ani precedenţi. Tribunalele îi dară dreptate şi i se şi predară Bisericii cele 390 de livre de cârnaţi. Dar când «dijma» fu gustată, se găsi că ea e de calitate inferioară. Nu era clasicul «met-twurst», cel din carne slabă de porc. Plângeri, expertize, rapoarte. Inspectorii de alimente din Rostock găsiră că toţi cârnaţii conţineau în cea mai mare parte carne de vacă. Plătitorii dijmei declară că, fiind separaţi de Biserică, nu mai datorează nimic. Biserica răspunde că dijma se plăteşte proprietăţii, nu proprietarilor. Judecătorii gustă, duşi pe gânduri, cârnaţii şi îşi dau seama că trebuie să pronunţe o sentinţă a la Solomon. („Oglinda”, 1931)
Declaraţie. „Te iubesc / te iubesc într-o manieră inexplicabilă, / într-o formă inconfesabilă, / într-un mod contradictoriu. / Te iubesc / cu toanele mele care sunt multe / şi care schimbă stările în mod constant. / ceea ce ştii deja, / timpul, viaţa, moartea. / Te iubesc… / cu lumea pe care nu o înţeleg, / cu oameni care nu înţeleg, / cu ambivalenţa sufletului meu, / cu incoerenţa acţiunilor mele, / cu fatalitatea destinului, / cu conspiraţia dorinţei, / cu ambiguitatea faptelor. / Chiar şi când îţi spun că nu te iubesc, te iubesc, / chiar şi când te înşel, nu te înşel, / în adâncime, îndeplinesc un plan, / să te iubesc mai bine. / Te iubesc… / fără să reflectez, inconştient, / iresponsabil, spontan, / involuntar, din instinct, / ca impuls, în mod iraţional. / De fapt nu am argumente logice, / nici măcar improvizate / să-mi fundamentez iubirea ce-o simt pentru tine, / apărută în mod misterios din nimic, / care nu a rezolvat magic nimic / şi care în mod miraculos, câte puţin, cu puţin şi nimic / a îmbunat răul din mine. / Te iubesc, / te iubesc cu un trupul care nu gândeşte, / cu o inimă care nu raţionează, / cu un cap care nu se coordonează. / Te iubesc de neînţeles, / fără să mă întrebi de ce te iubesc, / indiferent de ce te iubesc, / fără să mă întreb de ce te iubesc. / Te iubesc / pur şi simplu pentru că te iubesc, / eu însumi nu ştiu de ce te iubesc…” (Pablo Neruda)
Fericire (simplă). „Stând pe lângă ei, n-aveam nici batăr on gând. N-am ştiut ce-i supărarea, că ei şi când să sfădeau, te bufnea râsu’. Şi-aşa or fost tăţi bătrânii vremurilor mele… Aprindeau lampa şi-o acăţau în cârligu’ ei, deasupra mesii. Mâncam pâne dimnicată de la moşu’ din blid, cu lingura mea de cositor, şi măi luam şi câte-o piciocuţă. Beam şi câte-on păhar de lapte hiert şi gata eram, ca căpuşa! «– La culcuş, găină! Că ţi burta plină!», zâcea buna. Aşternea moşu’ patu’, tomnea bine strujacu’, să n-aibă dâmburi şi găoci, să ne-mpungă la coaste. Mă ţâpam clea la spatile lui şi-aclo îmi făceam cuib. Câteodată tăt măi sâmţeam câteo găoacă de jir pin coaste, da’ o ascundeam în frunză. Cât să măi învârteau ei pin casă, io-mi zâceam rugăciunile, cu uăchii la paretarul de pe părete. N-aveam altu’ să-mi placă măi tare. Era c-o pădure faină de fag şi câte-on brăduţ unde şi unde, on părău ce curgea pe mijloc şi-on cer albastru, ce să vedea pintră lemnele ‘nalte. De-o parte şi de alta erau căprioare, una bea apă din părău, alta păştea, alta îşi lingea puiul. Doi cerbi erau întră ele, aveau nişte coarne mari şi stăteau cu capul sus. Măi la o margine, erau doi iepuri ce să uitau miraţi pin pădure. Tăt aşa mă uitam şi io, cu uăchii mari la ele, pănă gătam rugăciunile. Şi visam cu uăchii deschişi că-s aclo în pădure şi io. Câteodată, adurneam fără veste… Măi auzeam numa’ încet pomniturile lemnuţelor din sobă şi vedeam căprioarele la lumina mică a lămpii…” ( Dana Junc , „Pământul care m-o făcut”)
Geneză. – Tată, eu de unde am apărut? – Problema, fiule, nu este de unde ai apărut tu, ci de ce m-am băgat eu acolo!
Iubire. „Dragostea este, de fapt, o vocaţie, cum tot o vocaţie e şi poezia sau religia. Prin femeile pe care le iubim cu adevărat, noi ne sprijinim în modul cel mai real de lumina soarelui cu raze late, raze aparent impalpabile, însă cât de vitale, cât de temeinice, de necesare (de salvatoare – n.n.) traiului nostru monoton şi anost.” (Emil Brumaru)
Opţiuni. Rai – Salariu american, casă englezească, mâncare chinezească, soţie româncă. Iad – Soţie americancă, mâncare englezească, casă chineză, salariu românesc.
Rezon! Un arab este întrebat: – Cum poţi trăi cu două sau trei femei în acelaşi timp? – La fel ca voi, doar că noi nu ne ascundem…
Sărut. Media de timp pe care o petrecem noi, oamenii, sărutându-ne, în viaţă, este de 336 de ore, adică vreo două săptămâni. O fi mult, o fi puţin…? Apreciaţi, fiecare.
Sâni. „Femeia fără sâni e ca patul fără perne.” (Anatole France)
Şablon. Terminaţi odată cu prostia cum că femeia se uită la bani! Ea nu se uită, ci îi cheltuie!
Viaţă. „Hei, viaţă, jaguarule din stern, ce nebună erai! / Cum făceai tu salturi mortale / Şi acum stai umilă şi blândă, / Hei, viaţă, jaguarule din stern, / Cum zbârnâiau muşchii tăi, ca un avion cu reacţie, / Cum străluceau coapsele tale, pielea ta fremătândă / cum şuiera. / Ce forţă aveai; auzul, văzul, simţul tactil / Cât de vii erau toate şi acum toate tac obosite. / Hei, viaţă, felină sălbatică, cum cutreierai tu Pământul, / Cum intra pieptul tău în imensitate, / Cum aveai aur pe ghearele tale şi luminai, / Iar acum stai umilă şi obosită în cuşca trupului meu, / În dosul zidului, şi acesta în grilajul de fier, / Cu botniţă, cu mădulare îmbătrânite, / cu blana ta / doar câteva fire / Hei, viaţă, jaguarule din stern, ce nebună erai!” (Mircea Florin Şandru, „Ce nebună erai!”)
Comentarii