Născut la Dorneşti şi cu liceul făcut la Rădăuţi, Liviu Papuc e înfrăţit cu Buga de la mănăstirea Putna, cântând, la fiecare bătaie, numele lui Ştefan, în vreme ce sunetul grav al clopotului duce vestea prezenţei Eroului şi a Sfântului până la Ceremuş, trezind la viaţă, de fiecare dată Codrii Cosminului, convingătoare mărturie a demnităţii şi vitejiei românilor. Îi răspunde pământul de la Cernauca (de bună seamă, subliminal!), păstrând în memorie gloria patriotică şi intelectuală a Hurmuzăcheştilor.
În ultima vreme, ca cel ce nu uită meleagurile fermecate ale copilăriei şi ale adolescenţei şi ca cel ce nu se poate învoi cu obrazul însângerat al Bucovinei, aduce dinaintea cititorilor texte privitoare la istoria zbuciumată şi nedreaptă a teritoriului „De la Nistru până la Tisa”. Aşa se face că în 2024 a scos la Editura „Timpul” din Iaşi (editor Cassian Maria Spiridon) un volum de excepţie (redactor Olga Iordache) intitulat „Scrieri” de Lascar Luţia. Frapant, nu-i aşa?, din moment ce e un nume despre care nu ştiam mai nimic. Până una-alta, profesorul de la Iaşi are grijă să ne ofere câteva relaţii privitoare la personalitatea celui ce a purtat acest nume. A venit pe lume la Suceava în 1895, face studii la Universitatea din Cernăuţi, pentru ca în 1914, „după prima retragere a ruşilor din Bucovina”, tre-ce graniţa şi vine în Bucureşti. S-a înrolat voluntar în armata română şi a căzut eroic în 1916, la Ştefăneşti pe Neajlov, viaţa lui pământească fiind cât a poetului Nicolae Labiş, cu care există o evidentă asemănare, aceea a unei bogate culturi, a maturităţii de gândire şi a unei trăiri la o înaltă tensiune.
Român până în măduva oaselor, publicistica lui Lascar Luţia are ceva din vehemenţa scrierilor inflexibilului ziarist Mihail Eminescu, mereu pe baricade pentru apărarea fiinţei neamului românesc. Suceveanul nu se poate împăca defel cu introducerea instrucţiei militare în şcolile din imperiu, „cu scopul pronunţat de a-i face pe elevi mai «patrioţi»”. Ce însemna patriotismul pentru guvernanţii austrieci? Elevilor din ţinutul Sucevei să li se interzică lectura din „foile politice”, învăţământul să se facă în limba germană chiar din clasele primare, un bine pus la punct sistem „de înstrăinare” (a se citi de deznaţionalizare), „cu mult mai pervers şi ingenios ca cel al ungurilor”. O şcoală românească din Carapciu a fost închisă pentru că nu avea perdele, o alta din Gemene transformată în şcoală ruteană, fără să fie şi singurul exemplu, i-a adus pe o bună parte din intelectuali în situaţia de… trădători, e de părere Lascar Luţia care scrie cu obidă: „Adresându-li-se româneşte, aceştia îţi atrag atenţia pe loc: „Vorbeşte nemţeşte, dragă, căci eu sunt pentru limba română, dacă ar vorbi şi scrie toţi, dar aşa… n-are haz!”.
Având o conştiinţă de invidiat, tânărul acesta scrie încă de atunci că societatea e pătrunsă de o pernicioasă criză morală, din cauza presei din Bucovina, fiindcă românul de aici „e născut politician”. El are în vedere, privind presa, directiva de bun simţ a lui Kogălniceanu: „Cea mai mare nevoie pentru noi este a avea un jurnal serios, neatârnat, supus numai legilor adevărului, (…) întrunind nobilele credinţe, dezvoltând în inimile noastre sentimentul frumosului şi al onestului; şi fiind în toate apărătorul şi sprijinitorul bunelor moravuri”. Ieşirea din criza morală, ruina unui popor, se va putea face printr-o armonizare a comunităţilor, scrie autorul, când preoţii vor semăna cuvântul ziditor, învăţătorii vor deveni pilduitori, iar ţăranii, făptuitori şi vor munci cu râvnă, căci munca e „temelia poporului nostru” (s.a.), idee prezentă şi în scrierile lui Eminescu. Privitor la ţăran, Lascar Luţia emite o părere de admirat pentru vârsta lui, întâlnindu-se, în felul acesta, cu cea a filozofului Lucian Blaga: „Un popor primitiv în realitate e cu mult mai pozitiv ca noi, intelectualii, care adesea ne mulţămim cu o frântură de adevăr, ceea ce pe el nu-l mulţămeşte: el vrea adevărul întreg (s.a.), ceea ce nici un om nu i-l poate da, şi atunci şi-l va clădi el cu mijloacele ce-i stau la îndemână, cu cât va avea o fantazie mai bogată, cu atât va fi mai deplin adevărul, aşa cum îl concepe el şi poate că şi mai aproape de realitate, de adevărul absolut”. Ilustrarea o descoperim de îndată în romanul bucovineanului Vasile Posteucă, „Băiatul drumului, în care e prezentă o extrem de interesantă legendă. La începuturi”, Dumnezeu şi Sfântul Petru au umblat pe pământ să lase, pe unde treceau, anumite daruri şi bogăţii. Vizitând Bucovina, Tătuca din Cer s-a împiedicat „într-un ciomp şi o curs din sac toate bogăţiile”. Domnul a vrut să le strângă, însă, la rugămintea sfântului: „Lasă-le, Doamne, să fie şi pe pustia asta de pământ un colţ de rai!”. Creatorul se învoieşte, dar, un dar dumnezeiesc ce explică întreaga istorie a ţinutului: „Ale lor să fie toate câte ne-o scăpat din sac, dară să le stăpânească numai cu amar şi să le apere cu sânge de pofta şi jinduiala celor din jur”. Uimitor cum a putut Lascăr Luţia să prevadă un fenomen al erei industrializate: credinţele şi micile „prejudecăţi” odată pierdute, se va pierde şi „un nesecat izvor de poezie”. Şi, dacă tot a venit vorba de cultura populară, autorul semnalează faptul că Ciprian Porumbescu, „un fiu al străvechii Arboroase”, pătruns de valoare melodiilor „poporale”, le-a folosit în unele din compoziţiile sale. Şi din nou o idee ce se intersectează cu una eminesciană: în trecut „nu erau aşa de geniali oamenii ca în ziua de azi, însă aveau o credinţă şi un ideal, pe care noi l-am pierdut, îmbătaţi de «civilizaţia» şi «cuminţenia» politicianilor noştri.” Înţelepciunea acestui prea tânăr bărbat se referă într-un articol şi la activitatea literară eminesciană: „Deci daţi-ne întreaga operă a geniului lui Eminescu şi nu dezgropaţi toate intimităţile omului (…)”, anticipând parcă mizeriile dilematicilor şi nu numai. În sfârşit, Lascar Luţia nu a fost numai un vajnic luptător pentru unitatea românilor, ci a avut şi un suflet de poet: „În fiecare fir de iarbă e o frântură de nemărginire, prin fiecare bob de sămânţă îţi vorbeşte un glas. (…) Lanurile! Priveşte cum se îndoaie şi se zbuciumă, cum cântă când lin, când a furtună, cum te mângâie, cum joacă lumina printre spice şi roşaţa apusului învăluie toate într-o lumină de fantazie. Nu ştiu de ce, când mă plimb aşa spre seară printre lanuri, trebuie să-mi ridic pălăria ca în biserică”.
Cred că lui Liviu Papuc, oferindu-ne aceste minunate scrieri ale unui tânăr bucovinean îmbătrânit înainte de vreme, i-a venit să facă acelaşi gest – să-şi scoată pălăria în faţa unui gânditor de marcă şi al unui patriot care şi-a vărsat sângele pentru patrie. Am făcut-o şi eu!
Comentarii