Sfinţii sunt cei mai fideli şi mai fireşti oameni ai Bisericii. Sunt sfinţii din cotidianul nostru bisericesc şi terestru (în proces de pocăinţă, despătimire şi iluminare) cât şi cei din „citadinul” divino-uman al vieţii din jurul lui Hristos din Împărăţia Lui. Sunt într-atâta de smeriţi şi discreţi încât mass-media nu are interes şi frecvenţă pentru lucrarea lor evanghelică şi fără de arginţi, pentru iubirea lor mărturisitoare şi biciuitoare de vicii şi urâciuni pierzătoare de suflet. Sunt iubirea Domnului Hristos pentru omul de azi, la fel cum au fost şi pentru omenirea dintotdeauna.
Omul a fost creat ca să trăiască în comuniunea cu Dumnezeu şi semenii lui. Prin urmare, în măsura în care realizează această chemare şi acest rost divin, omul se împlineşte şi se realizează în eternitate pe sine. Eu, Eclesiastul… Cel ce adună laolaltă pe oile rătăcite şi risipite, Cel ce face din toate o singură Biserică şi o singură turmă, pentru ca toate să nu ţină decât de glasul bun şi făcător de Viaţă al Păstorului ( Sfântul Grigorie de Nyssa, Omilia a doua la Eccleziast).
Această dimensiune comunitară a Bisericii, potrivit teologiei ortodoxe, îşi are fundamentul dumnezeiesc în taina comuniunii divino-umane în Persoana lui Iisus Hristos. Sunt arhicunoscute şi însușite pentru totdeauna de către umanitatea creştină imaginile despre Biserică ca trup al lui Hristos, casă, viţă-de-vie, nuntă – cunoscute din Noul Testament – care reproduc caracterul comunitar al Bisericii. Biserica este comuniunea sfinţilor – koinonia aghion – care izvorăşte din comuniunea celor trei persoane ale Dumnezeului Treimic. Viaţa şi unirea celor trei persoane dumnezeieşti se dăruieşte lumii prin Biserică, încât toţi oamenii să aibă putinţa de a participa la această comuniune, la acest „banchet” al smereniei, purificării, tămăduirilor şi restaurărilor sfinţitoare.
Comuniunea Bisericii îi oferă omului posibilitatea să se elibereze de păcatul strămoşesc şi să se unească cu Dumnezeu şi cu fiii Lui prin Fiul Său Iisus Hristos, creându-se o unire care nu anulează persoana, întrucât această unire se face după modelul Sfintei Treimi. Ea se realizează continuu de Duhul Sfânt prin Sfintele Taine ale Bisericii. Însă această unire este o înfiere dumnezeiască ce actualizează şi repersonalizează chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în om, nefiind nici pe departe o uniaţie contrară umanului care să anuleze persoana – asemeni proiectelor ideologice totalitare de tip colectivist, umanist masonice şi progresist-globaliste.
Cu alte cuvinte sfinţii, fraţii şi surorile deplin „realizaţi” ontologic în Hristos, desăvârşiţi în „iubirea cu care ne-a iubit El pe noi”, s-au făcut modele a ceea ce urmează negreşit să devenim noi ceilalţi, aflaţi pe cărările mântuirii şi drumul sfinţeniei. O pâine, un trup suntem noi cei mulţi (1 Cor. 10,18). Împreună trăim viaţa Mântuitorului Iisus Hristos, viaţa teandrică în Duhul Sfânt cu care S-a urcat la Dumnezeu şi Tatăl, o viaţă „plină de har şi de adevăr”, o „viaţă din belşug” a preaplinului harurilor Preasfintei Treimi. Este o viaţă nouă „din apă şi din Duh” în relaţie nemijlocită cu Domnul slavei. Prin urmare, această viaţă de tip circuit Dumnezeu-Omul – omul creştin este una făcătoare de minuni. Pentru că minunea este pocăinţa, mântuirea şi sfinţirea omului născut prin Taina Sfântului Botez. Starea de păcat a mădularelor sfinţite prin sfintele taine ale Bisericii nu contribuie la slăbirea legăturilor de iubire şi comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, deoarece prin pocăinţă se stinge egoismul păcătosului însingurat şi se evită separarea şi dezbinarea de comuniunea bisericească.
Da, această viaţă comunională a sfinţiţilor supuşi păcatului şi a sfinţilor – modele, această viaţă a Domnului Hristos, Care a promis la Înălţare că va veni la noi şi va face casă împreună cu Tatăl pentru a nu ne lăsa singuri, este întotdeauna vestea cea bună pe Pământ şi în Cer, este izvorul minunilor care se petrec prin puterea de rugăciune a prietenilor Domnului, pentru că El ne-a zis prin sfinţii Săi Apostoli: de acum înainte sunteţi prietenii Mei şi orice veţi cere în numele meu de la Tatăl, veţi primi.
Aşa se explică şi dezvoltarea încă din perioada apostolică a cultului sfinţilor şi a sfintelor lor moaşte, care se află se află într-o relaţie continuă de viaţă făcătoare de minuni cu Însuşi Izvorul şi Izvoditorul ei – Sfânta Treime. Aşa se explică şi fenomenul cristic, pascal al Pelerinajelor la sfintele locuri ale Ortodoxiei. Aşa se explică revărsarea de dragoste, jertfelnicie şi rugăciune, de viaţă veşnică, între fraţii Domnului la Pelerinajele care au loc la moaştele sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, ale sfintei cuvioasei Paraschiva de la Iaşi, ale sfântului Dimitrie cel Nou de la Bucureşti, ori la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula de lângă Cluj-Napoca. În aceste contexte de socializare răstignită de pe drumul Învierii Neamurilor se adevereşte sintagma Vox populi, vox Dei.
Ceea ce s-a petrecut anul acesta la Iaşi, în zilele organizării marelui pelerinaj închinat sfintei cuvioasei Paraschiva (Sfânta Vineri la români), cea tot timpul cu mâini calde, de ziua sfintei sale prăznuiri de 14 octombrie, este unic în lumea creştină. Potrivit datelor oferite de autorităţile laice şi de Mitropolia Moldovei şi a Bucovinei, peste 450 000 de credincioşi şi-au dat măsura iubirii faţă de Dumnezeu şi sfânta lor soră grabnic ajutătoare cuvioasa maică Paraschiva. Este un semn al smereniei poporului român faţă de Domnul Său şi o trezire a conştiinţei lui misionare şi voievodale? Este şi aceasta, pentru că fericitul neomărturisitor Mircea Vulcănescu sintetiza două constante ale poporului român: pământul şi credinţa. Mai ales la marile răscruci ale timpurilor biblice. Într-o perioadă în care lumea se ocupă de vrăjmăşia cu poruncile lui Dumnezeu, cu hidoşenia urii şi a războaielor, a sinuciderilor, a crimelor şi a păcatului sub orice formă, glas în Cer s-a auzit că sute de mii de creştinii au coslujit cu sfânta Paraschiva şi cu sfântul Andrei Cretanul pentru pacea, iertarea şi vindecarea lumii. Şi mulţi, foarte mulţi sau vindecat!
Prin ’80 ai secolului trecut, în timpul dictaturii comuniste, o altă minune comunitară, bisericească, s-a petrecut cu o persoană atee care s-a închinat la racla sfintei Paraschiva de la Iaşi. Şi tot pe 14 octombrie. Este vorba despre Miron Scorobete, jurnalist şi scriitor, prieten mai târziu cu mitropolitul Bartolomeu Anania. A plecat la Domnul anul acesta la vârsta de 90 de ani. El povesteşte că era director la Radiodifuziunea Română din Cluj-Napoca şi a fost trimis în interes profesional la Iaşi cu un coleg. El se declarase pe atunci ca ateu convins. Prietenul său s-a mărturisit cu evlavie faţă de ortodoxie şi şi-a exprimat dorinţa să se închine împreună la racla sfintei. Fusese pus într-o postură jenantă căci el nu era credincios atunci, dar pentru a nu-şi periclita prietenia a acceptat propunerea cu destul ridicol în conştiinţă. El avea doi copii, un băiat şi o fată, de 9 şi 11 ani. Băiatul era mut. În momentul „formal” al închinării cineva i-a adus aminte de problema bolii băiatului şi a început să aibă o stare de cutremur şi răscolire, de prăbuşire interioară, de transfigurare inexplicabilă pentru „ateismul” său. A plecat schimbat şi a telefonat de la un telefon public acasă pentru a relata întâmplarea neobişnuită. Minune: i-a răspuns nu soţia sau fiica, ci băiatul „mut” cu care a vorbit la propriu! Se înţelege că viaţa lui s-a schimbat radical de atunci, pentru totdeauna. A devenit un fiu ascultător al Bisericii neamului său, dar şi un mărturisitor cult al valorilor evanghelice. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel sintetizează despre pelerinajul de la Iaşi că „arată marea lucrare misionară a sfinţilor”.
Preacuvioasei noastre maici, mult-milostivei Paraschiva, prinos de umilinţă îi aducem noi nevrednicii păcătoşi pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul ce pururea curgător de bunătăţi al Mântuitorului nostru, şi să-i cântăm: Bucură-te Parschevo, mult folositoare!
Pr. prof. MIRCEA BEJENAR
Comentarii