Motto: „Mori în fiecare seară şi naştete din nou în fiecare dimineaţă!” (p. 163)
Oare câte oraşe vor fi existând în cer? Oraşe cu străzi, cu sensuri giratorii, ca singur să-ţi alegi calea. Oare şi în oraşele din cer sunt câini vagabonzi, oameni ai străzii şi copii cerşind? Unul e cerul. De aceea, în oraşele din cer nu sunt oameni singuri, nici răutate. Acolo doar florile binelui şi ale frumosului îşi cresc bobocii.
Lucian Muşet, profesor (nobilă misie!) originar din Fălticeni, copac gânditor ce-şi trage seva din neamul Muşatinilor, se prezintă în faţa noastră, a iubitorilor de carte bună, cu un roman psihologic numit foarte inspirat „Oraşul cerului”. Cartea, apărută la Editura Heyday Books din Bacău, şi având girul dnei psihoterapeut Iulia Gângă, ne poartă când în adâncul minţii umane, când pe culmile sufletului. Adresarea este una directă, la persoana întâi, personajul principal parcă ni se mărturiseşte fără ocolişuri, ne povesteşte despre umbra sa, despre „cea mai des întâlnită dependenţă”, alcoolul. De fapt, cum înţelegem din carte, fiecare dintre noi suntem dependenţi de ceva, poate fără s-o ştim: „Sunt dependent de curăţenie. De aceea beau (efectul), pentru că nu mai pot suporta mizeriile oamenilor.” (cauza); „Nu am cedat în faţa alcoolului. Am cedat în faţa vieţii” (p. 48). Dependenţii nu sunt indivizi, sunt şi ei oameni, care au pasiuni dintre cele mai frumoase: natura, filatelia etc.
În carte, un lucru foarte interesant, personajele nu au nume. Personajele sunt Asistenta („la fel de tristă ca şi noi”), Ea (soţia), Colegul, Medicul legist, Preotul ş.a.m.d. Eroul se angajează într-un joc, şi anume, acela de a da nume oamenilor din jur după înfăţişare şi după limbajul nonverbal, ca urmare a faptului că este un foarte bun observator şi cunoscător al firii umane. O dureroasă constatare: cel mai mult în viaţă doare neputinţa, cei mai impresionabili sunt „morţii vii”. La pagina 7 înţelegem că viaţa lăuntrică este cea mai profundă, cea mai adevărată, de aceea personajul stă clipe în şir cu ochii închişi, pentru a se conecta cu sinele propriu, pentru a evada spiritualiceşte din lumea din afară. Etichetările semenilor au darul de a otrăvi sufletul, uniformizările sociale înnegurează orizonturile. Ex: purtarea pijamalei în dungi la spitalul de dezalcoolizare.
Autorul face o călătorie spirituală, fără a-şi cumpăra bilet, prin gândurile, prin emoţiile personajului, alegând cărări surprinzătoare, dar totodată călătoreşte şi în timp, saltul în copilărie traducându-se prin gingăşie pură. Amintirile personajului despre nepoata bonei cu care stătea culcat pe spate pe covor, privind tavanul, mă duc cu gândul la propria-mi persoană, copil mare, care deseori stau culcată în iarbă şi privesc norii. Copilăria are gust de chec şi de negresa pe care o făcea mama. Sufletul preaplin al copilului (aici cred că e vorba de sufletul copilului Lucian Muşet) tresaltă şi înmagazinează totul, clipele petrecute în clopotniţa din sat sunt magice, iar clopotarul este un personaj de basm.
Întâlnim în carte câteva aspecte demne de menţionat: prezenţa ceasului, visul, oglinda. În primele capitole este precizată cu exactitate, de mai multe ori, ora la care se întâmplă unele lucruri. Pe parcursul romanului dispare acest aspect, drept dovadă că timpul capătă o altă dimensiune. Privindu-se în oglindă, protagonistul cărţii priveşte, de fapt, dincolo de mecanismul acesta perfect care se cheamă corpul uman. Trimitere către toţi muritorii, îndemnul de a căuta nu doar ambalajul, ci şi mintea, dar mai ales sufletul. Eroul trăieşte în vis experienţe unice, pline de simboluri, ceea ce demonstrează faptul că subconştientul este hotarul cel mai prezent. Hotar între viaţa ce-a fost şi viaţa ce va să fie, scuturată de toate nuanţele de gri.
La un moment dat se inversează rolurile, adică personajul principal, pacientul, devine punctul de echilibru pentru Psihiatru şi pentru Asistentă. El este cel care mângâie, el este cel care dă poveţe. Autorul o pune pe Psihologă să rostească propriile lui convingeri: „…cu condiţia să delimitezi clar limitele în care vrei să îţi trăieşti viaţa” (p.62). „… lucrul cu sine e mai dificil decât lucrul cu ceilalţi. Nu te poţi cunoaşte, decât în raport cu lumea! Şi nu poţi cunoaşte lumea, decât în raport cu tine!” (p.63). Un lucru grozav este să evadezi tu din tine, privind clipe în şir luna, aceeaşi lună pe care o privesc poate în acelaţi timp alţi oameni, aşa cum şi cei doi internaţi, colegi de cameră, privesc aurora, geamul spitalului transformându-se într-un portal ce face legătura între lumea interioară cu lumea exterioară.
Ironia este fină, umorul amar se strecoară subtil: „Ironia arborilor ţuicii (trei pruni), aflaţi în curtea alcoolicilor, m-a făcut să mă întreb…” Personajul mereu se întreabă, mereu îşi petrece cu gândul. Faptul că personajul a ales să umble desculţ m-a dus cu gândul la „Desculţ”, de Zaharia Stancu, şi la bunicii bunicilor care nu aveau încălţări şi care îşi ştergeau cu evlavie picioarele înainte să între în „Casa Cerului”, biserica. Aici însă, personajul singur a ales să renunţe la şlapii urâţi (poate la urâtul din viaţa sa), deoarece „Eram, suntem şi vom fi mereu maeştrii propriului destin” (p.13). Întreaga carte este o adevărată filozofie de viaţă, presărată pe alocuri cu pilde, cu gânduri adânci, cu întrebări profunde, cu trăiri inedite, cu emoţii puternice care trec dincolo de copertă, către noi: „… să vorbim în aceeaşi ordine despre ce ne îmbată cu adevărat fiinţa, în afara alcolului, despre ce e lucrul acela care ne face să plutim, fără să fie nevoie de niciun gram de alcool” (p.56). Imaginile sunt frumoase, autorul dovedindu-se a fi un bun peisagist, în argumentarea celor afirmate venind descrierea peisajelor din muntele Athos, cât şi caracterizarea oamenilor.
Pagina 90 am citit-o de două ori. Aici am descoperit esenţa esenţelor! „Ei, abia aici e interesant, pentru că sărmanul răspunde (lui Iisus) zicând că nu are om care să îl bage în scăldătoare… Nu are Om!!! Înţelegi? Om! Că degeaba ai oameni lângă tine care fac ce cred ei că trebuie făcut, dacă nu ai un Om care să facă ce e esenţial…”
Împărtăşesc acum cu dvs. o imagine deosebit de frumoasă: „La unele case erau lumini aprinse în câte o cameră şi presupuneam că într-una era cineva care citea, în alta era cineva care iubea şi nu avea somn…, în alta îi era rău cuiva…, iar în alta poate era cineva care se pregătea să plece într-o călătorie… (p.104). Aşa se întâmplă şi cu oamenii, unii se nasc vreme în care alţii se sting, unii râd vreme în care alţii plâng, unii îşi leagănă pruncii, alţii îşi veghează părinţii.
Sunt încă foarte multe de spus despre cartea lui Lucian Muşet, de aceea vă îndemn să o căutaţi, să o citiţi, să o recitiţi şi să vă bucuraţi de faptul că o aveţi în biblioteca personală, deoarece „Cartea aceasta este un altoi” (p.167).
LENUŢA RUSU, Fălticeni
Comentarii