La cinci ani de la trecerea dincolo a genialului fiu al Bucovinei, în revista orădeană „Familia” a lui Iosif Vulcan (cel care-l lansase şi care-i dăduse nume lui Mihai Eminescu), după o serie de scrisori şi informaţii legate de existenţa lui Ciprian Porumbescu, descoperim şi o fermă luare de atitudine, în pofida titlului neutru: Arta lui C. Porumbescu, a unui Dr G. Crăinicean, care iniţiază ridicarea unui edificiu de pe care să nu mai poată fi tras în jos marele artist. Cu numele autorului articolului ne-am întâlnit pentru prima dată la finele scrierii Istoria violinei lui Ciprian Porumbescu…, a lui Iraclie Porumbescu: „Astăzi, însă [la anul 1890], violina aceasta este proprietatea d-lui Dr. George Crăiniceanu din Bucureşti”.
Curiozitatea – de care nu ducem lipsă uneori/deseori – ne-a înfipt pe creier întrebarea: „Cine o fi acest colecţionar de obiecte rare?” şi ne-a mânat să facem săpături. Pigulind de ici şi de colo, a rezultat: Gheorghe C. Crăiniceanu (1853-1926), bănăţean de origine, era doctor în medicină, oculist renumit (pe Google nu există!), afirmat mai ales pe teren militar, cu câteva zeci de lucrări de specialitate în mai multe limbi (Bibliografia românească modernă inventariază 29 de titluri + 2 traduceri), printre care găsim, interesante ca titlu: Igiena ţăranului român. Locuinţa, încălţămintea şi îmbrăcămintea. Alimentaţiunea în diferite regiuni ale ţării şi în diferite timpuri ale anului, premiată şi tipărită de Academia Română, Bucureşti, 1895, 348 pag., planşe şi hărţi, sau, din 1907, Literatura medicală românească. Biografii şi bibliografie, de 483 pag., în aceeaşi ediţie a Academiei Române. Membru al mai multor societăţi ştiinţifice, activ colaborator la gazete din toată ţara, ne-a lăsat şi câteva însemnări de călătorie, prin Rusia (care includea şi Basarabia), Heidelberg, Paris ş.a., bine scrise şi cu largă deschidere pentru ansamblul vieţii din locurile străbătute.
Revenind la subiectul nostru de astăzi, aflăm că doctorul a fost vechi şi statornic prieten/admirator al lui Ciprian Porumbescu, în excelente relaţii cu neconsolatul părinte Iraclie, de la care cumpără violina cu 250 florini, meniţi unei fundaţii comemorative „C.P.”. După ce banii au fost cheltuiţi cu nunta Mărioarei, la o bucată de vreme, violina a revenit în patrimoniul porumbescian – presupun că fără a mai pretinde dr Crăiniceanu vreo plată. Acesta şi-a continuat misia asumată de promovare a numelui lui Ciprian şi a creaţiei acestuia (din care face parte şi publicarea scrisorilor din „Familia” – revistă la care Iraclie n-a colaborat direct niciodată) şi mai târziu, pentru că scrisorile pe care le inventariază Leca Morariu în vasta lucrare Iraclie şi Ciprian Porumbescu, îl arată ca fiind acela care s-a zbătut pentru punerea în scenă a lucrărilor lui Ciprian şi i-a deschis porţile unor gazete (cum ar fi „Românul” de la Bucureşti) lui Iraclie.
Dar să vedem cum „combate” prietenul-„avocat”:
Arta lui C. Porumbescu
La finea biografiei răposatului C. Porumbescu din „Musa română”, nr. 4 şi 5, s-au pus, probabil numai din pasiune, cuvintele: „Se pare că arta îi lipsea”.
Absurditatea acestei aserţiuni ar trebui să o recunoască scriitorul el însuşi, şi aceea din o sumedenie de motive. Iată unele dintr-însele. În întreaga biografie se spun numai laude la adresa genialului Ciprian şi a melodicei şi elegicei sale arte. Succese la conservator în „armonie”, „compoziţiune”, „violină” şi „contrabasso”, perfecţionarea tot mai mult în arta muzicală, inima lui înflăcărată pentru muzică şi naţiune, sunt cuvinte tot din aceeaşi biografie! Ba, ce-i mai mult: aceeaşi foaie de o valoare artistică considerabilă – după cum se zice în „Familia” nr. 13 de est an – zic, aceeaşi foaie publică, pe alte feţe ale ei, compoziţiuni de ale mult regretatului Porumbescu, şi pe alta iarăşi scrie că n-are artă. Mă mir de dl redactor al acelei foi că a lăsat să se strecoare aşa ceva, fără a cugeta aice la zicala română: „azi mie, mâine ţie”, ce se poate întâmpla uşor.
Incidentul acesta mă face să revelez unele aprecieri de oameni competenţi asupra artei lui Porumbescu. Krenn, profesor al conservatorului din Viena, organist al curţii imperiale şi director al corului bisericii St. Michail, certifică cum că „Porumbescu este îndreptăţit la cele mai frumoase şi mai bune rezultate în urma execuţiunilor sale pe deplin corecte şi dezvoltate în compoziţie şi stil, atât în muzica vocală, cât şi în cea instrumentală, mai bucurându-se apoi şi de înţelegerea minuţioasă şi profundă a clasicilor şi a măeştrilor moderni”. Cum că era convins, bătrânul măestru, despre cele scrise la adresa elevului său a dovedit-o prin aceea că se lăsă a fi substituit de elevul său Ciprian Porumbescu în funcţiunea de diriginte al corului bisericesc la biserica St. Michail.
Vorobchievici, recunoscutul nostru artist în muzică, scrie, într-o epistolă adresată nemângâiatului părinte al scumpului decedat, între altele, astfel: „Compoziţiunile pentru ciclul Paştilor ale fiului dvoastre, şi neuitatului şi talentatului meu amic, se cântă în tot anul (în catedrală) şi atunci zboară înaintea noastră geniul lui Ciprian. La intonarea armoniilor acestor piese ni se-mpare că petrece în mijlocul nostru! De ce trebuie să dispară ca nişte meteori chiar cele mai bune şi mai nobile mlădiţe de oameni, adevăraţii cavaleri ai spiritului, căci această soartă s-ar cuveni mai bine pentru nămolul de omăt greţos, lipsit de toate activităţile spirituale şi plin de nemernicii de toate zilele, de ştiinţă deşartă… Dar aşa este: fulgerul nefericirii loveşte mai adeseori spiritele mari, turnurile omenirii, şi cruţă streşinile de paie ale mediocrităţii…”.
Mult gustata noastră artistă a poeziei Matilda Cugler (Poni), mulţămind lui Ciprian Porumbescu pentru aria Dorinţa, ce i-o dedica, zice: „Compoziţia dv. este, după părerea mea, plină de gust şi scrisă cu un adânc simţământ muzical; iară plăcerea care mi-a făcut-o execuţiunea acestei piese nu se poate descrie cu cuvinte…”.
Aş mai putea înşira aici o mulţime de scrisori de la particulari şi societăţi, între care şi cea de cântări şi gimnastică din Braşov, care toate adeveresc că toate inimile, şi române şi neromâne, au fost totdeauna deschise pentru compoziţiunile lui Porumbescu şi se transplantau din salon în salon şi din gură în gură, cum se transplantează flăcările bătute de vânt. Ne-ntrebăm acum: dacă nu erau ele pline de frumseţe artistică, puteau ele oare să fie atât de iubite?
În fine, toate aprecierile apărute în publicitate până la cea din „Musa română” conţin cele mai frumoase laude. „România liberă” din 13 septembrie 1883, aducând elogii operetei Crai nou, într-un loc zice „că ar putea servi de model tuturor acelora care ar încerca asemenea întreprinderi…”, apoi că „toate bucăţile (operetei) sunt expresiunea fidelă a celor mai strălucite sentimente, ceea ce autorul va demonstra în detaliu când se va reprezenta în Bucureşti” etc. etc.
„Familia”, anul XVII, pag. 120, asemene zice: „Arta dlui Porumbescu este de valoare perenă… pentru că-i naţională. Dlui nu s-a lăsat a fi dus în ispită de gloria efemeră a unor compozitori moderni, care calcă înfumuraţi peste mărgăritarele cântecelor şi doinelor noastre naţionale, spre a balbuţa tot numai tonuri străine auzului românesc. Dl Porumbescu şi-a ales partea cea bună… distinsul său talent merită a fi apreţiat de întreaga românime” etc.
„Noua bibliotecă română”, nr. 13 anul 1882, vorbeşte despre „măestroasa compoziţie a operetei Crai nou”, pune Rapsodia română de Porumbescu aproape pe o treaptă cu rapsodia ungară de Liszt, „Potpouriul naţional e aranjat cu rară dexteritate şi artă…”.
„Gazeta Transilvaniei” vorbeşte asemene. Aşijderea „Kronstädter Zeitung”, adecă o foaie nu a noastră, ci străină, zise, după reprezentarea operetei lui Ciprian la Braşov, că „acest op al lui Porumbescu merită a fi executat şi pe scene de primul rang”; iară „Revista politică” din Suceava zice, în nr. său 19 din 1887, că la înmormântarea Prezidentului ţării Bucovina, baron Alesani, a cântat, Societatea filarmonică din Cernăuţi „Armonia”, Adusu-mi-am aminte de Porumbescu, „care cor funebral a făcut asupra publicului o impresiune ce cu greu va dispărea din amintirea lui”. – Şi-n fine, renumita muzică orăşenească din Braşov, de sub dirigenţa lui Brandner, apoi şi capela militară a regimentului austriac nr. 41 Baron Vecsei – care ambe au executat în public şi sub aplauze obşteşti piese de ale regretatului Porumbescu – primit-au ele oare în repertoriul lor lucruri mai inferioare, decât compuse şi orchestrate cu – artă?
Numai „Musa română” contestă arta fie iertatului Porumbescu, şi aceasta o face prin un critic a cărui artă de a critica se poate cunoaşte şi numai din aceea că în ţinutul biografiei zice, într-un loc, că Porumbescu a fost „moros”, mai departe că „a fost de toţi iubit şi fără inimici, fiindcă era foarte bun la inimă”, şi colea începe şi sfârşeşte biografia cu un motto în carele se pointează că Porumbescu a fost fără prieteni şi mormântul lui fără de flori! (sic!).
Mai trebuiesc deci alte argumentări, alte arme, de a nimici „părerea” dlui biograf că lui Porumbescu „i-ar fi lipsit – arta”, decât argumentarea, decât armele lui proprii?
Analizeze „Musa română” cât de strict toate compoziţiunile mult regretatului Porumbescu, căci prin aceasta face un mare serviciu literaturii noastre muzicale.
Prin foc aurul se lămureşte, şi tot asemenea opurile de care vorbesc se vor lămuri prin o critică fie cât de severă, numai să fie obiectivă, „sine ira et studio”.
De va fi aşa cum susţine „Musa”, apoi să ştim, să pierdem iluziile ce avem despre cel mai naţional compozitor al nostru; iar de nu va fi aşa, apoi să-i vedem lucrările nepătate şi ca aurul de curate.
Pentru mai mulţi, Dr. G. Crăinician.
[„Familia” (Oradea-Mare), An. XXIV, nr. 28, 10/22 iul. 1888, p. 9-10]
Comentarii