„Prin demonstrarea stăpânirii de sine în faţa morţii, sfârşitul vieţii este integrat exemplar într-o ordine simbolică prin care accentul cade asupra continuităţii, ca şi cum «trecerea dincolo» ar fi doar o schimbare de agregare.”
(Peter Sloterdijk, Trebuie să îţi schimbi viaţa)
Există oameni care îşi trăiesc viaţa în linişte, fără să caute gloria sau admiraţia lumii. Şi există oameni care, în clipa ultimă, dezvăluie o măreţie pe care nici măcar o viaţă întreagă nu ar fi putut-o face atât de limpede. Aşa a fost tatăl meu.
Au trecut ani de la plecarea lui, dar imaginea ultimei sale confruntări cu moartea continuă să mă urmărească. Nu prin dramatismul ei, ci printr-o seninătate aproape de neînţeles. Nu am văzut disperare. Nu am văzut revoltă. Nu am văzut omul înfrânt de inevitabil. Am văzut un om care şi-a privit sfârşitul cu o stăpânire de sine care m-a cutremurat şi care, până astăzi, îmi redefineşte sensul curajului.
Peter Sloterdijk vorbeşte despre capacitatea omului de a integra moartea într-o ordine simbolică a continuităţii. Cu alte cuvinte, moartea nu mai apare ca o prăbuşire în neant, ci ca o trecere, ca o schimbare de stare, asemenea apei care devine abur fără să înceteze să fie apă. Filosoful foloseşte această imagine pentru a descrie puterea spiritului de a depăşi frica ultimă.
Dar există momente în care filosofia încetează să mai fie doar un exerciţiu intelectual şi devine carne şi sânge. Pentru mine, acel moment a fost moartea tatălui meu.
Curajul lui nu avea nimic spectaculos. Nu era eroismul zgomotos al celor care înving pe câmpul de luptă. Era un curaj tăcut. Curajul unui om care ştia că sfârşitul este aproape şi care, totuşi, nu şi-a pierdut demnitatea. Nu şi-a pierdut luciditatea. Nu şi-a pierdut pacea.
Mi-am dat seama atunci că adevărata măsură a unui om nu este dată doar de felul în care trăieşte, ci şi de felul în care ştie să plece.
Noi vorbim adesea despre curaj ca despre o victorie împotriva fricii. Dar poate că adevăratul curaj nu înseamnă absenţa fricii. Înseamnă să nu-i permiţi fricii să-ţi răpească demnitatea.
În tradiţia creştină, moartea nu reprezintă ultimul cuvânt. Ea este Paştele personal al fiecărui om – trecerea din lumea aceasta către Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, sfinţii nu priveau moartea cu disperare, ci cu nădejde. Nu pentru că nu iubeau viaţa, ci pentru că aveau încredere că viaţa nu se termină la marginea mormântului.
Privindu-l pe tatăl meu în acele clipe, am înţeles ceva ce nici cărţile de filosofie, nici tratatele de teologie nu reuşiseră să mă înveţe pe deplin: credinţa adevărată se vede în faţa morţii.
Există oameni care vorbesc frumos despre Dumnezeu, despre suflet şi despre viaţa veşnică. Dar atunci când moartea bate la uşă, toate teoriile sunt puse la încercare. Tatăl meu nu a ţinut discursuri. Nu a încercat să impresioneze pe nimeni. Pur şi simplu a rămas demn. Iar această demnitate a fost cea mai puternică mărturisire de credinţă pe care am văzut-o vreodată.
Şi poate că aceasta este adevărata moştenire pe care un tată o poate lăsa fiului său. Nu averi. Nu proprietăţi. Nu funcţii. Ci exemplul felului în care trebuie întâmpinată ultima clipă.
Astăzi, când mă gândesc la el, durerea nu a dispărut. Dorul nu se stinge niciodată. Dar peste toate s-a aşezat admiraţia. O admiraţie care creşte odată cu trecerea anilor.
Tatăl meu mi-a arătat că există o victorie mai mare decât toate victoriile lumii: aceea de a nu fi învins sufleteşte nici măcar de moarte.
Poate că aceasta este adevărata libertate despre care vorbea Sloterdijk. Iar pentru mine, ea nu mai este doar o idee filozofică. Are un chip. Chipul tatălui meu.
Şi ori de câte ori mă tem de propria mea fragilitate, îmi amintesc de el. De liniştea lui. De privirea lui. De curajul lui aproape de necuprins.
Atunci înţeleg că moartea poate învinge trupul, dar nu poate învinge un suflet care şi-a păstrat demnitatea până la capăt.
DIMITRIU LUCIAN
Comentarii