Apocalipsa > În apropierea zilei critice, o televiziune din străinătate face un reportaj pe stradă cu privire la sfârşitul lumii. Ei întreabă aleatoriu mai multe persoane, printre care şi un domn mai prezentabil. – Domnule, vine apocalipsa pe 21 decembrie 2012. Dacă aţi avea posibilitatea să vă mutaţi într-o altă ţară, care ar fi aceasta? – Sincer, eu aş vrea să mă mut în România! Reporterul rămâne uimit şi îl întreabă de ce a decis acest lucru. – Păi e singurul mod în care mai pot să scap. România e cu 50 de ani în urmă şi, deci, apocalipsa o să vină mai târziu. > Din păcate, românii sunt foarte supăraţi că sfârşitul lumii a picat într-o zi de vineri. Ei ar fi preferat ziua de luni, pentru a se putea bucura de un weekend lung. > Specialiştii susţin că Apocalipsa a venit de fapt, de vreo 23 de ani în România, dar… a trecut neobservată. > Ştefan Hruşcă cântă şi după Apocalipsă. Pe lângă binecunoscutul colind „La săvârşitul lumii” a pregătit şi variante ale celebrelor colinde: „Deschide uşile la buncăr” sau „Cerul şi Pământul în cântec se crapă”. > Fuego pregăteşte un nou colind „Împodobeşte mamă asteroidul!” > Ora 13:35 – După ce a strigat întru-na „Sfârşiiiit!” timp de 3 minute şi 30 de secunde, Ilie Dobre – crainicul radio – a anunţat jenat că sfârşitul lumii s-a anulat pe motiv de ofsaid. > Alina Plugaru ar fi vrut ca de sfârşitul lumii să se culce cu 588 de parlamentari odată! > America a anunţat România că, pentru moment, românilor le trebuie viză pentru sfârşitul lumii. > Mayaşii au zis că toată lumea va muri pe 21 decembrie (nu mai are importanţă anul – n.red.). Dacă nu se întâmplă aşa, vă daţi seama ce nebunie va fi pe 22 decembrie, când toţi mayaşii vor face cumpărături de Crăciun? > Sfârşitul lumii s-a amânat. Hoţii au furat meteoriţii. Nu mor românii… când vor mayaşii…! (Nu-i nimic, mayaşilor! Dacă nu aţi ghicit, nu e un capăt de lume!)
Cochetărie. Doi spărgători mascaţi (într-o perioadă dominată de măşti), un el şi o ea, sunt gata de a intra în acţiune. – Nu-mi plac oamenii neglijenţi! spune femeia. Tu nu vezi că ţi s-a dus un fir de la ciorapul măştii?…
Culmi. A mizeriei: să aibă puricii păduchi. A orbului: să-şi vadă moartea cu ochii. A dresajului: să îmblânzeşti fiare vechi.
Cumpene (cernăuţene). „1828. Lăcuste. Nori grei, aduşi din stepe de vânturile uscate – de «beneficii» muscăleşti am tot avut, iată, noi românii, parte… nu numai istoric, ci şi geo-climatic – n.a. În unele locuri, bieţii oameni se înfundau până la genunchi în forfota lor greţoasă. Aproape toţi ziceau că-s slove trimise din cer, ca porunci şi pedepse întru pocăirea păcătoşilor… (…) După lăcuste, a urmat seceta. După aceea, bineînţeles, foametea. Mâncau oamenii mămăligă de jir, amestecată cu rumeguş (!? – n.a.). Era lipsă de bani de orice fel, dar mai ales de mărunţiş metalic. Rupeau unii bancnotele de un leu şain(?) în patru şi numeau sferturile acelea grivne (poate atunci o fi apărut, mă întreb, nu ştiu – sub austrieci, în 1828? acest nume de ban, pe care-l poartă şi azi moneda Ucrainei? – n.a.). Era, atunci, epoca «celor şapte vaci slabe», o adevărată vreme de criză economică totală… numai că lumea înapoiată de atunci nu ştia că se cheamă aşa…” (…). 1831. În continuarea crizei din 1828, s-a arătat holera cea fără leac, venind tot din răsărit (ce bine – glumesc trist – că tot de acolo avea să ne vină, după stalinizarea României, „lumina”! Cea de la căpătâiul mortului, cred – n.a.). Mureau de holeră, în oraş, câte 10-20 de inşi pe zi! S-au deschis şi două ţintirime noi, anume pentru cei doborâţi de grozava boală, unul creştinesc, iar celălalt pentru cei tăiaţi împrejur. Dar a trecut şi asta şi de pe urma holerei a rămas doar holerca, adică rachiul tare, galiţian, din spirt, căruia prin părţile noastre, ca în toate pământurile atinse de civilizaţia nemţească, i se mai zice şi şnaps. O băutură preventivă şi curativă (scrie ironic, dar cu simpatie faţă de prejudecaţile vremii, autorul acestor amintiri superbe! – n.a.) împotriva a tot soiul de holere, ciume… şi alte beteşuguri”. 1848. Un soi de «revoluţie» cu mănuşi. Citez mai departe din savuroasa carte «Cernăuţii mei», de Dragoş Vitencu: „1848. În urma unor şedinţe foarte entuziaste, care au avut loc în cârciuma hotelului «Russie»… acum scriu eu, citând totuşi din D. Vitencu: un grup de şcolari şi de cetăţeni mai copţi au spart câteva geamuri la locuinţa primarului… şi – de către licceni – geamurile câtorva profesori dintre acei prea încruntaţi şi… zgârciţi la note pt. elevi”… P.S. Minunat! Să ai şansa să dai cu pietre în geamurile profului ce te-a lăsat corigent/ repetent! Ce noroc! „1849. Dar mai aprig decât toate aceste plăgi şi necazuri pătimite de cernăuţeni în acei ani 1847-48… (când au murit de holeră, foamete… peste 1.500 din cei, pe atunci…, 20.0000 mii de locuitori…, lumea cernăuţeană a vremii, „s-a speriat de regimentele moscăleşti (ruse), trimise de ar, în 1849, „la cererea verişorului său cu barbă pe fălci de la Viena)”– e vorba de Fanz Josef…, cel mai longeviv monarh austriac… Mai redau un citat din cartea pe care v-o recomand cu drag: „Cernăuţii mei”, de Dragoş Vitencu: „Trupele ţarului rus au trecut destul de repede prin Cernăuţi, dar au avut destul timp să-şi potolească stomacurile, cu toate lumânările pe care le-au găsit prin biserici… ca să dea gust, grăsime… caşei lor… (Iar asta se intâmpla – repet şi tot repet – în anul 1849!)
Moarte. (pseudoeseu despre bogăţia semantică a limbii noastre, cea română): Noi nu spunem, doar la modul simplu, direct: „a murit”. La români, exitus-ul poate fi exprimat: 1. Filosofic: „a trecut în nefiinţă”. 2. Intergalactic: „s-a dus la stele”. 3. Astronautic: „s-a ridicat la cer”. 4. Piscicol: „s-a dus pe copcă”. 5. Legumicol: „a sfeclit-o”. 6. Oftalmologic: „a închis ochii pentru totdeauna”. 7. Direcţional: „a dat colţul”. 8. Anatomic: „i-a stat inima”. 9. Distructiv: „a crăpat”. 10. Avicol: „a mierlit-o”. 11. Ortodox: „l-a luat Dumnezeu”. 12. Neortodox: „l-a luat Dracul”. 13. Reciclabil: „a ajuns oale şi ulcele”. 14. Imobiliar: „şi-a luat garsonieră cu uşa în tavan”. 15. Sexual: „a belit p…”. 16. Ecologic: „s-a dus la loc cu verdeaţă”. 17. Migraţionist: „a plecat dintre noi”. 18. Conjugal: „ne-a părăsit”. 19. Becalian: „steaua lui a apus”. 20. Borcelian: „şi-a băgat… în ea de viaţă”. 21. Anestezist: „a plecat în loc fără chin şi durere”. 22. Optimist: „ne va priveghea din Cer”. 23. Relativist: „ieri stătea în capul mesei, azi… s-a dus (unde? găsiţi ori ba o rimă)”. 24. Financiar: „a dat ortul popii” (ort = monedă veche, cu care se plătea serviciul religios funerar – n.a.)
Nani. „– Ce aş putea face pentru tine? – Ia-mă de nevastă! – Atât doar? – Nu, fă-mi şi un copil! – Dar nu crezi că eşti cam pretenţioasă azi? Îţi urez somn uşor în continuare…” (Gerard Depardieu, azi, un onorabil cetăţean rus!, la telefon, în filmul „Tatăl meu, acest erou”, 1991)
Palavre. „Ce plăcut e să te întâlneşti cu lumea şi să sporovoieşti, să trăncăneşti să stai la taifas pur şi simplu! E atât de plăcut încât sunt şi multe cuvinte pentru acţiunea aceasta. De la voroava slavă, cu iz bisericesc, până la a sta la o parolă, într-un grup de intelectuali din La Belle Époque – e un drum plăcut şi seducător de sinuos, care trece prin Sfatul ţării, prin a sta la sfat/a face mare sfat, dar şi a te sfătui cu cineva, în mare taină. Toate – cuvinte slave şi medievale, desigur, ca şi sobor. Iar unde poţi sta la taclale, dacă nu pe un divan?! De aici, adică din turcă, şi sensul divanului de conversaţie selectă care nu e pentru mitocănimea de rând. Invoc desigur, „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea”, scrierea lui Dimitrie Cantemir. La taclale, cuvânt luat tot din turcă, stă lumea fără pretenţii. Să stăm la o tacla – spuneam prin anii ’80 – oare se mai spune? Dar, ăia erau nişte ani cenuşii, depresivi, perioada cea mai neagră a vieţii, aş fi zis, dacă n-apucam pandemia. Ce puteai să faci, decât să stai la taifas (cuvânt din greacă), adică să spui lucruri mărunte, nu filozofii, ci palavre!?” (Doina Ruşti)
Pod. Treceam zilele trecute pe lângă podul lui Saligny, cel de la Cernavodă, şi îi spuneam colegului aflat la volan cum Salingy s-a aşezat, de bunăvoie, sub acel pod şi a cerut ca pe el, pe pod, să treacă o garnitură grea, de tren! Iar podul nu a căzut…şi e OK, după aproape 150 de ani! Apoi, a doua zi, am aflat că un pod – inaugurat cu surle şi trâmbiţe, undeva prin Neamţ – s-a rupt la/după primul tir care l-a traversat… Rămâi fără glas la asemenea ştiri! Nu comentez! Mă bucur că proiectantul/executantul acelei lucrări nu a repetat testul lui Saligny… că murea şi el, acolo… Şi, poate o avea şi el copii, nevastă, amantă… bietul!? Şi aş vrea să salut – apropo de poduri – iniţiativa oamenilor din Marginea, care şi-au construit, acum câţiva ani, propriul pod…. deşi era aproape de a fi penalizaţi pt asta – adică ei nu aveau „avize”! Enfin… postez o glumă cu/despre poduri, primită de la fratele meu Liviu Antonesei… Înţelepciunea ardeleană… Cică, într-o zi, peste un râu din Ardeal se construieşte un pod. Vine Gheorghe cu bicicleta în mare viteză, se apropie de capătul podului şi, când vede podul în faţă, pune o frână hotărâtă şi zgomotoasă şi zice înciudat: – Or făcut pod! Reuşeşte să oprească până la el, se dă jos de pe bicicletă, coboară pe lângă pod în apă, traversează pe malul celălalt cu bicicleta deasupra capului şi apa până la gât, apoi se întinde mulţumit la soare. Vine şi Vasile spre râu, cu calul, în galop. Când vede podul, trage de-a dreptul inconştient de hăţuri ca să oprească armăsarul şi remarcă şi el: – Or făcut pod! Ca şi Gheorghe, se dă jos de pe cal, coboară în apă şi se chinuiesc să traverseze râul, apoi, când reuşeşte, se tolăneşte lângă Gheorghe pe iarbă. Vine şi Ion cu camionul. Nu încetineşte deloc, intră senin cu camionul pe pod, podul se rupe şi Ion moare. Vasile se uită lung la Gheorghe, ţâţâie nemulţumit şi spune, mai mult pentru el: – Apăi, bietul Ion chiar n-o fi văzut că ăştia or făcut pod?!
Comentarii