Strada Barbu Lăzăreanu

E destul de uşor de văzut că, întocmai altor treburi asemănătoare, nomenclatorul stradal nu reuşeşte să atragă la noi prea multă preocupare cetăţenească – poate că şi datorită faptului de mentalitate, impus în timp şi reminiscent, conform căruia asta ar fi atribuţie rezervată administraţie şi mai puţin sau deloc de competenţa comunităţii. Sau, pe limba cangrenoasei democraţiei autohtone, a celor de sus, adică, în cazul de faţă, de la Primărie. Şi aşa se face că numele străzilor (căci devin mai peste tot străzi o mulţime de căi, drumuri şi drumeaguri, şleauri şi şleahuri, uliţe şi ulicioare, poteci, cărări cu pârleaz până nu prea demult) poate fi bun exemplu de repeziciunea cu care, frecvent şi în chipuri diferite, nefirescul intră şi se cuibăreşte în casa omului şi omul se obişnuieşte cu el. Şi nu altminteri, într-adevăr, decât prin grija Primăriei.

Prin tradiţie – că şi tradiţia e totuşi ceva, indiferent ce susţin progresiştii! –, în sat mai ales, dar şi în târgurile din care vin, târziu în istorie, oraşele noastre, aceste botezuri le rânduia şi le consacra obştea prin generalizare şi permanentizare a folosirii numelui ca semn verbal identificator. Cam ca în limbă în general şi ca în producţia folclorică. Procesul – căci e vorba de un veritabil proces cu toată complexitatea pe care acesta o implică – lasă vizibile urmele unor reguli, ale unor călăuze spontane ale facerii, iar între ele aceea că, în nepăsare faţă de o multitudine posibilă de rigori pe care, din varii raţiuni, nu consimţim în cultura modernă să le ignorăm, botezul popular privilegiază, am putea spune tot modern, memoria şi specificul lucrului şi locului. Numele nu este nicicum arbitrar (şi impus) în raport cu ceea ce el, odată atribuit, urmează să identifice şi să să poarte prin lume şi prin vreme, ci eminamente cultural. Relevă o percepţie, o reprezentare, conţine şi spune, de bună seamă că iscodit în acest sens, o poveste în care locul este personajul principal şi stă într-o legătură strânsă cu viaţa localnicilor care l-au numit aşa şi care îl evocă sub respectiva desemnarea. Comunitatea se poate schimba, povestea se poate închide oricât de ermetic – numele nu trebuie însă abandonat, înlocuit, ci conservat şi perpetuat. În mediul lui autentic, nepervertit de intervenţii deliberate (marca Miciurin!) – cel mai adesea, chipurile, amelioratoare –, astfel de operaţii şi schingiuiri culturale nu se petrec. Drept care lecţia tradiţiei ar trebui să guverneze în continuare năşirea – şi nu doar pe cea de atare fel.

Nu se mai întâmplă însă aşa decât prin excepţie. Regula din prezent, paradoxal, o preia pe cea a trecutului nostru repudiat, în care o autoritate fără legătură naturală cu pământul şi cu neamul făcea ocazie de înrădăcinare din orice act de această factură. Nu propriu-zis ideologia comunistă, dar până la urmă tot un factor ideologic decide acum în chestiune, iar procedura, de asemeni, în virtutea cunoscutei democraţii de paradă a acelui trecut, ţine în scenă, cu rol tot decisiv, autoritatea administrativă, fireşte că echipată mai întotdeauna politic şi urmărind să obţină efecte în consecinţă şi, mai ales, care în continuare ştie tot, cunoaşte totul, se pricepe la toate, are idei şi doar executanţi mai recrutează. Încât, dacă central nu există Academia şi Universitatea, local nu există şi nu sunt de folos Şcoala şi Biserica, învăţătorul, preotul şi seniorul cu privirea întoarsă înţelept înăuntru.

După cum arată în multe cazuri nomenclatorul stradal al ultimilor ani, frecvent reînnoit sau numai oficializat pompieristic, primarul, secretarul şi câţiva dintre funcţionarii primăriei – poate chiar nelocalnici unii şi, deci, fără acces real la spiritul aşezării – sunt autorii a ceea ce ar trebui să conserve şi să perpetueze, din drag adânc de cuibul vieţii celor acolo vieţuitori, memoria şi specificul locului. Totul şi peste tot e mai întâi „Ştefan cel Mare” (şi „Sfânt” – uneori, mai cu fereală), „Eminescu” şi „Creangă”, urmând „Iorga” şi „Enescu” (acesta putându-se auzi câteodată şi ca „Ionescu”, variantă de cartier mai la îndemână) şi alte câteva nume – într-o întrecere de prins rând ca la cine ştie ce surse sigure de prestigiu care, însă, atât de supralicitate fiind în privinţe cu care ele n-au, prin natura lor, nici în clin şi nici în mânecă, se anemiază şi slăbesc precum leul îmbolnăvit de inflaţie. Vin pe urmă, poate că dintr-o secătuire a inspiraţiei administrative, dar şi mimetic, după cum se poartă, inventarul arboricol, cu varianta silvestră şi cea pomicolă, de livadă, cel floral, mai ales cu trimiteri la grădină. Ele dau numaidecât „Strada Teiului”, dar pot da, şi mai poetic, „Strada Florilor de Tei”, apoi „Strada Gladiolei”, dar şi „Strada Trandafirilor” (unu sau trei, roşii ori galbeni – echivocul ţintind o precauţie binevenită) – chiar dacă ambele aceste străzi, ca şi expresivele „Strada Plopului” sau „Strada Gutuiului”, se întâmplă să dea în toloacă, în tufe şi-n mărăcini sau într-o coastă goală cu terenul în degradare după plecarea pe lumea cealaltă a ceapeului. Şi suntem totuşi abia la începutul poveştii, întrucât, până acum, rămân cvasinule şi reproşabile politic şi chiar moral implicarea şi angajamentul local faţă de istoria glorioasă a patriei întregi şi de necesitatea patriotică a recuperării şi evocării ei prin nomenclatorul stradal, ca şi faţă de bogata ei creaţie ştiinţifică şi artistică. Unde sunt, prin urmare, un Constantin Brâncoveanu, un Al. I. Cuza şi Baba Novac, Temistocle Popa, Coresi şi Badea Cârţan, Henri Coandă şi Nicolae Bălcescu, Nina Cassian? Şi chiar, de ce nu, UE, Bruxelles (indiferent de pronunţie), Haga, Cuba (!) şi altele? De ce să lipsească ele tocmai din satul nostru? Nici vorbă!…

Cam tot aşa cum nu lipseşte, de pildă, (nici) din Suceava Strada „Barbu Lăzăreanu”. Poate fi adevărat că cei care au înscrisă ca adresă în actele lor această denumire nu ştiu mare lucru despre Barbu Lăzăreanu – dar asta numai pentru că ei ignoră faptul şi administraţia le respectă, cum se şi cuvine, tăcerea. Iar dacă ştiu, este în regulă. Ei cunosc, desigur, că avem de a face, precum s-a scris în Scânteia la funeraliile lui – încheiate la Crematoriul „Cenuşa” cu intonarea Internaţionalei – cu un militant neuitat al mişcării muncitoreşti şi al culturii din ţara noastră, ba încă eminent om de cultură, dar şi combatant dârz pentru cauza poporului muncitor, vechi membru al partidului clasei muncitoare, vechi şi încercat luptător pentru socialism care a combătut nedreptatea şi exploatarea şi un neobosit şi veşnic tânăr luptător pentru eliberarea clasei muncitoare, harnic şi eminent activist pe tărâmul literelor, istoriei, lingvisticii şi folclorului, iar ca urmare, membru (din 1948) al Academiei R.P.R., membru al prezidiului acesteia şi director general al Bibliotecii Academiei R.P.R., apreciat de renumitul academician Mihail Roller din Buhuşi pentru că a fost unul dintre primii istoriografi ai mişcării muncitoreşti din România şi a fost, în plus, şi un cercetător de apreciat al creaţiei poeţilor clasei muncitoare (precum, să zicem, Ion Păun-Pincio) – care, datorită poziţiei lor militante social-politice, au fost ignoraţi de istoriografia burgheză. Bine a ştiut să se pună şi cu sovieticii – susţinând ideea unor legături numeroase şi profunde cu basmul rusesc ale operei lui Creangă şi, mai departe, ale spiritualităţii şi vieţii tradiţionale şi chiar moderne româneşti cu spaţiul rusesc. Decorat în 1952 cu „Ordinul Muncii” ca unul din cei care au luptat fără preget, cu arma scrisului, pentru cauza poporului nostru muncitor, apoi, în 1956, la împlinirea vârstei de 75 de ani, cu Ordinul „Steaua Republicii Populare Române”, în 1971, la semicentenarul partidului unic, e văzut ca un intelectual dăruit idealului socialist (cu expresia lui Z. Ornea).

Născut în Botoşani şi trăitor mai ales în Bucureşti, este puţin probabil ca Barbu Lăzăreanu să aibă cu Suceava, mai precis cu Iţcanii, o legătură mai strânsă decât aceea pe care şi-o va fi creat în calitatea lui de cel dintâi rector (activ în perioada 1945 – 1948) al universităţii politice muncitoreşti care avea să devină Academia „Ştefan Gheorghiu” – activitate pentru care Iosif Chişinsevschi îl declara în 1947 un capital deosebit de preţios, un capital creator de noi valori, precum şi, pentru Partidul nostru, o mândrie. Pe drept cuvânt, întrucât la festivitatea de deschidere a Universităţii Muncitoreşti a P.C.R., în 11 martie 1945, el a propus ca în prezidiul de onoare, ca şi în rândurile şi în fruntea celor care predau la Universitatea muncitorească să stea cei mai mari dascăli ai omenirii: Marx şi Engels, Lenin şi Stalin.

Iar dacă este adevărată versiunea care spune că Barbu Lăzăreanu a fost ferit de deportare prin intervenţie a Reginei-Mamă Elena a României, atunci şi prin asemănare cu cei mai mulţi dintre tovarăşii lui de luptă el a fost pentru Partid o mândrie: avea să alcătuiască şi să publice, din consideraţie, recunoştinţă şi îndatorare, prefaţând-o bogat şi adânc ancorat în ideologia căreia i-a slujit toată viaţa, o culegere de texte intitulată Din literatura antimonarhică.

AUREL BUZINCU