Alzeimer. Aţi auzit de hoţul cu Alzheimer? Şi-a jefuit propria locuinţă!
Calciu. Bula – izolat la domiciliu – se plânge medicului: – Doctore, deşi soţia mea mă înşală, nu îmi cresc coarne. – Coarnele sunt ceva metaforic, nu au cum să vă crească. – Daaa?! Mulţumesc, doctore. Eu credeam că am lipsă de calciu.
Constatare (de pandemie). După al doilea an în care am făcut sărbătorile izolaţi în case, am constatat că nu prea protestează nimeni. Probabil că s-a prins lumea că – de fapt – e mai fain fără musafiri…
Crize (după crize). Găina-i gripată. Porcul are pestă. Vaca-i nebună. Omul are COVID. Rusul Putin o luat-o cu capul… Heiii… mai e cineva sănătos pe planeta asta!? P.S. Da, doar arborii, Natura, cât a mai rămas! Ce păcat că oamenii nu-i ascultă… Arborele e o fiinţă tăcută… E ambiţioasă, verticală, creşte musai în sus, spre soare, spre lumină… Se îndoaie în furtună, până cât poate. Dacă nu, se rupe… dă pui. Câte ar putea învăţa Omul de la un simplu, banal arbore!
Descurcă-te! „Mă refer la din ce în ce mai folositul şi mai răspânditul verb «a se descurca», unul dintre cele mai abjecte şi mai odioase din lexicul românesc. A-i spune cuiva: «descurcă-te» înseamnă a lansa o invitaţie la mită, şperţ, minciună, linguşire, făţărnicie, furt. «Descurcă-te» înseamnă, de fapt, fă ce ştii, oricear fi, numai să iasă treaba ori să existe aparenţa că a ieşit. «Descurcă-te» este expresia verbală, activă şi nocivă a supremei şmecherii… Mărturisesc că este un subiect care mă obsedează. Simt şmecheria cum târcoleşte în jurul nostru, asemenea unui duh rău şi cum vrea să ne prindă în laţul ei pe care-l cred ireversibil. Noi, pe vremea noastră, aveam un verb, poate la prima vedere analog cu «a se descurca»: verbul «a răzbate». Numai că «a răzbate» avea cu totul altă conotaţie şi ducea la cu totul alte valori. Răzbătător era omul care, prin muncă şi capacitatea sa, înfrunta şi înfrângea greutăţile vieţii, izbutind să le străbată până la o împlinire a sa.” (Nicolae Steinhardt, „Primejdia mărturisirii”)
Dialog. Dialog telefonic conjugal… într-o căsnicie „înăcrită”. Ea: Ai ajuns la bloc, beţivanule!? Să cobor după tine? El: Apăi… apăiiii, na… acuma tocmai dau colţul! Ea (sinceră): Doamne-ajută! Dumnezeu să te ierte!
Diferenţă. – Care-i diferenţa, în pandemie, dintre copilul tău şi soţul tău? – Aproape niciuna, doar că pe soţ nu pot, nicicum, să-l las singur cu bona!…
Liliac şi… liliac. „Originea rom. liliac «mic mamifer zburător» (panromânesc, fără sinonimie propriu-zisă, directă), e explicată de Scriban ca împrumut din vechea slavă, dar pentru ale cărui surse, paralele, în graiuri din diferite zone ale României, se trimite şi la forme din sârbă sau bulgară. Iar chiroptera este o străveche realitate locală, al cărei vechi nume autohton va fi fost înlocuit în română cu un împrumut slav, eventual, la început, datorită limbajului funcţional referitor la credinţe şi practici magice, «şoarecele cu aripi» fiind jivina (nume de la Scriban) care a mâncat nafură sau prescură, ale cărei aripi erau folosite în farmece «de dragoste», după cum se credea că, îngropată sub prag, aducea noroc etc. De coloribus… Pe urmele florii, la care revenim, este de luat în seamă, apoi, târzia prezenţă a cuvântului liliac în scrisul românesc: după DA (sau DA/DLRM, ediţii ale Dicționarului-tezaur al limbii române, publicate sub egida Academiei Române – n.red.), prima atestare datează din 1818, ca includere în manuscrisul «lexiconului românesc-nemţesc şi nemţesc-românesc» al ardeleanului Ion Budai-Deleanu, dar şi posibila(?) derivare de la acest substantiv a adjectivului liliachiu «de culoarea violet-deschis a liliacului», acesta notat şi el abia în documente comerciale din secolul al XVIII-lea, fără atestări convingătoare, însă, în vorbirea populară. Şi surprinzător de aducător aminte de nume de culori de origine turcească, cum ar fi ghiurghiuliu «roşu deschis», conabiu «vişiniu», stacojiu «roşu aprins», tot rafinamente cromatice de import, dacă avem în vedere poporeni purtând, de obicei, straie albe vara, iar pe timpul iernii cojoace (iniţial doar albe) şi sumane, cenuşiu-închis ori negre. Mai ales şi dacă nu pierdem din vedere, pe de altă parte, misterioasa existenţă a adjectivului lulachiu, explicat din neo-grecescul lulâki «indigo», din leilaki «liliac». Dar, şi aici, o altă deschidere spre cunoaştere apropo de vorbirea populară: o prietenă basarabeancă, Cristina B., ne-a informat, cu siguranţa trăirilor, că pe acasă pe la ea se spune liliaciu (cu pronunţia moldovenească a lui ci, aşadar, garanţie a autenticului!). Iar pentru formă, vezi piersiciu, de la piersică. Nu am înregistrat încă, tematic, vocabula stânjeniu (de la stânjenel), cum i se spunea movului ori violetului, pe vremuri, şi pe la Suceava. Dar, în sfârşit, încheiem, întrucât, după, savanţii latini, «De coloribus non disputandum!» (nu numai de gustibus).” (Stelian Dumistrăcel)
A muri (liber). Cum să (nu) murim: „Mihai Eminescu a învăţat să moară / nu în celebrul azil de nebuni / ci când a presimţit / că va ajunge nume de cofetărie / în orăşelele de provincie româneşti / întocmai lui Mozart / care s-a jucat de-a v-aţi ascunselea / în Cimitirul săracilor din Salzburg / până ce negustorii de zaharicale / plictisiţi să-l mai caute / i-au îngropat numele / în micile lor morminte de ciocolată. / Astăzi, politicienii lumii/ne învaţă cum să nu murim / dezvelindu-şi fără pic de pudoare braţele la televizor / să se vaccineze / cu balele liliacului de peşteră chinezesc: braţul de fecioară al lui Beniamin Netanyahu, / braţul molatec, ca bumbacul sudist al bătrînului Joe Biden, / braţul de tăietor de lemne al lui Klaus Iohannis. / Sărmanii de ei, / n-au înţeles / că moartea e o afacere strict personală, / că moartea ne aparţine de drept, / că ei ne pot lua viaţa /…dar nu şi moartea.” (Mircea Dinescu)
Neologisme (de pandemie). – Salut. Ce face taică-tu, acum, că e în concediu fără plată? – S-a făcut numismat. – Şi ce înseamnă asta? – Colecţionează monezi. (Ce ţi-e şi cu neologismele astea. Înainte, ăsta se numea… cerşetor!)
Opţiune. Dacă ar trebui să alegi dintre nevastă-ta şi premiul cel mare la loto, ce maşină ţi-ai cumpăra?
Vindecarea. „Şi oamenii au rămas acasă şi au citit cărţi şi au ascultat, / Şi s-au odihnit şi au făcut exerciţii / şi au făcut artă şi s-au jucat / şi au învăţat noi moduri de a fi / şi s-au oprit şi au ascultat mai atent / cineva medita / cineva se ruga / cineva dansa / cineva şi-a întâlnit umbra / iar oamenii au început să gândească altfel. / Şi oamenii s-au vindecat. / Şi în lipsa oamenilor care trăiau în mod stupid, periculos, fără sens şi fără inimă, / Pământul începu să se vindece / iar când pericolul se sfârşi, / iar oamenii se regăsiră, / se întristară pentru morţi / şi au făcut noi alegeri / şi au visat la noi orizonturi / şi au creat noi moduri de a trăi / şi au vindecat complet pământul / la fel cum ei fuseseră vindecaţi.” (Kathleen O’Meara, 1839 – 1888)
Comentarii