Vasile Lovinescu, hagialâc în Povestea porcului*

La începutul mileniului doi se impune ca Ion Creangă să fie redescoperit şi reevaluat. Exegeza lui Vasile Lovinescu – Creangă şi Creanga de aur apărută în 1989 – a fost de bun augur. Sanctuarul poveştilor humuleşteanului este sprijinit, după cum afirmă exegetul, pe două solide marginalii: Povestea porcului şi Harap Alb care se constituie ca două feţe complementare ale aceluiaşi mit. În primul, fata îl caută pe Mistreţul Alb; în cel de al doilea, Mistreţul Alb o răpeşte pe fata Împăratului roşu. În fond, aceeaşi fiinţă diferit mitologizată. Calea asimţirii, cale cu mare încărcătură spirituală şi emoţională va fi calea împlinirii în posteritate. Faptele naratologice demonstrează că centrul mitului „este pretutindeni şi nicăieri”. Citită în cheie lovinesciană, „Povestea Porcului este povestea tribulaţiilor sacrificiale ale celui de al treilea Avatar al lui Vişnu… Conotaţia sacră ne poartă în spaţiile şi timpul mitic prin lumea apolinică a Hiperboreei” de la punctul de jos – un purcel gloduros şi răpănos la cel mai înalt – Mistreţul Alb de la Mănăstirea de tămâie, locuind în Casa din Ursa Mare. Desigur, sunt posibile şi alte interpretări ale simbolurilor şi arhetipurilor.

Nivelurile de lectură sunt, negreşit multiple: epic, artistic, social, mitic, simbolic, psihanalitic, ontologic, ezoteric, hermeneutic.

Povestea sporeşte în dimensiuni de la bordeiul în care moşneagul aduce din buhac (mocirlă) cel de al doisprezecelea purcel mai ogârjit, mai răpănos şi mai răpciugos. Odorul, godacul, purcelul devine în timp copilul de suflet, flăcăul, toiagul care-şi dovedeşte mămuchii şi tătuchii vrednicia: trăind şi nemurind ai să vezi cine sunt. Venind vremea s-aduc noră mâne-ta, crescătorul lui Făt Frumos îşi ia sarcina din plin. Moşul şi baba vor face dintr-un purcel gloduros un Mistreţ Alb, un rege al Graalului. Moşul e bătrânul vremurilor şi crescătorul Mistreţului Alb sau piatra din vârful unghiului care îmbină dublul diurn-nocturn, dar într-o altă modalitate descifrată în hagialâcul lovinescian sau prin alte crengi de aur purtate de Frazer şi de alţi mari cercetători de simboluri şi arhetipuri.

 Lepăda pielea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos. De altfel, „Tânărul este ce nu este… Făt Frumos obligat la o existenţă diurnă când el trece ceea ce nu este şi una nocturnă de care se bucură după ce dezbracă pielea de porc.” Eroul de basm este redus la o structura simplă. Abia la capătul călătoriei se va afirma ca individualitate.

Porcul, în întruchiparea zoomorfă, ne aminteşte de diavolii izgoniţi în porci sau de însoţitorii lui Ulyse transformaţi în porci. Simbolismul porcului „repetă într-o formă degradată pe cel al mistreţului. Eroul de basm e transformat în purcel având o existenţă duală. Animalul chtonic, prin arderea pielii, va regenera în Făt Frumos… Fiecare perişor este o lumânare aprinsă ce semnifică un ceremonial funebru”, iar la capătul opus, ospăţul de nemurire cu nuntă şi botez. Ca ecou, într-o viziune modernă, fericit-stănesciană ne va fi piele/lumina din stele.

Scroafa l-a prins pe Făt Frumos într-un cerc magic malefic. Ca la musulmani sau evrei, porcul pare să fie un animal impur. Pentru cele unsprezece fete-purcele, ea caută un soţ prin care să-şi poată depăşi condiţia de vicleană uzurpatoare. Hârca însă nu cunoaşte gândurile omului, de aceea va pierde competiţia. Viespea, vrăjitoarea, hoanghina, baborniţa, hârca ce ştia toate drăcăriile, tălpoiul, hârca de babă vicleană şi lacomă, va fi pedepsită de justiţiarul împărat. Unde pica nuca, pica şi din Talpa-iadului bucăţica.

Tot arhetip este şi fata de împărat. Naivă, fără experienţă de viaţă, pe calea asimţirii plăteşte pentru răul făcut înainte ca Făt Frumos să scape de blestem căci n-a venit încă vremea eliberării din cerc. Călătoria ei este o călătorie a devenirii spirituale.

Cercul semnifică mersul timpului, roată ca emblemă a devenirii universale. Cercul zdravăn de fier o va cuprinde pedepsind-o pe nesăbuita tânără împărăteasă. Drumul purificării şi implicit al iniţierii va fi anevoios. Şi va avea trei popasuri. Se va trece prin trei şi încă trei, şi apoi încă trei probe de foc, prin rătăciri, călătorii lungi şi popasuri primejdioase până a se ajunge la liman: peştera din lumea de dincolo, trecerea de la pământ la cer, pe podul ce lega cele două lumi şi împlinirea destinului în absolut la Mănăstirea de tămâie sau Biserica albă. Pentru că mănăstirea este locul sacru al comuniunii în miroznă de tămâie cu virtuţi tămăduitoare, aducătoare de viaţă veşnică.

Hermeneutica tălmăceşte drumul fetei în căutarea lui Făt Frumos şi a Mistreţului Alb ce are corespondent mitologic prin căutarea lui Osiris de către Isis, a lui Iisus de Maica Domnului, a lui Adonis de către Afrodita sau chiar de căutările Vitoriei Lipan.

Pădurea de simboluri se axează pe osatura podului.

Podul ca legătură între două lumi contingente: podul de acasă până la curţile împărăteşti, pod de aur pardosit cu pietre scumpe şi un pod nevăzut până la capătul lumii, pod simbolic al iubirii celor doi, al legăturii cerului cu pământul, al împlinirii în poveste şi în absolut. Şi în mod deosebit, podul minunat şi palatul, gură de rai deschisă spre Agartha, Shambala, Împărăţia verde, Mănăstirea de tămâie sau Biserica albă.

Podul face legătura dintre două lumi contingente sau dintre două spaţii. Podul ca o cărare strâmtă spre caverna sau peştera unde se va împlini mântuirea: Mănăstirea apare ca semn al transcendentului. Podul, legătură trainică şi tainică între cei doi iniţiaţi – Ion Creangă şi Vasile Lovinescu. De la Vasile Lovinescu spre Ion Creangă şi de la Ion Creangă spre Vasile Lovinescu. Revederea podului cu ochii amintirii sporeşte speranţa şi nerăbdarea reîntâlnirii cu cel căutat de atâta vreme.

Pragul reprezintă trecerea din profan în sacru. Pragul este limita. El desparte şi uneşte continuitatea şi discontinuitatea spaţială aducând echilibru.

Peştera reprezintă locul regenerării spirituale şi al regăsirii după atâta zbucium. Ea simbolizează în culturile arhaice staţionarea pentru reaşezarea drumului. „În cazul de faţă, drumul invers al fetei ce duce cloşca cu puii de aur de la sfânta Duminică, regenta Atlantidei la Mănăstirea de tămâie, palatul Mistreţului Alb.”

Este apoi evidentă nuanţarea tradiţionalei distanţări sociale dintre bordei ce nu mai era bordei, ci palat, căsuţele modeste ale sfintelor zilei – Miercuri, Vineri şi Duminică – cu rezonanţe planetare – Mercur, Venus, Soare – şi în final, palatul cu Mănăstirea de tămâie sau Biserica albă.

Călătorie pe orizontală şi pe verticală, pentru iniţiere. Pentru că şi cele trei sfinte şi ciocârlanul ajută ca întristarea să se transforme în bucurie. Şi negreşit, simbolul sacru al euharistiei şi purificării prin asceză. Cele trei sfinte nu-i dau rătăcitoarei fete alte merinde decât cele ale smereniei creştine, un corn de prescură şi un păhăruţ de vin. Precum îngerii, ce se hrănesc cu ambrozie şi nectar, fata se va întări spiritual prin asceză pentru a trece prin roata lui Venus şi a lui Mercur spre roata Soarelui, Marelui. O asceză asumată la capătul căreia se regăsesc iniţiaţii în aerul transcendent al Fălticeniului străbătut cândva de catihetul Nică şi mai apoi de contemplativul solitar Vasile Lovinescu.

Apoi, o altă multitudine de simboluri. Pielea de porc şi hainele de porfiră împărătească. Din arsenal nu lipsesc obiecte rare din aur, valoroase şi preţioase: furca de aur ce toarce singură, vârtelniţa de aur ce depăna singură, tipsia de aur şi o cloşcă cu puii de aur bătută în pietre scumpe şi cu puii tot de aur. Aur, ca simbol solar şi întruchipare a perfecţiunii, a regalităţii şi divinităţii.

Fierul din toiag şi fierul din cerc posedă virtutea trăiniciei, dar faţă de aur, supus intemperiilor, acesta din urmă rugineşte.

 Si neodihna drumului – un an, apoi doi, apoi trei – este simbolică. Abia în al patrulea an, pedeapsa pentru nesăbuita incinerare a pielii de porc încetează, iar mâna cea dreaptă a lui Făt Frumos face să plesnească cercul cel afurisit de fier şi fata, purificată, să nască pruncul purtat de patru ani în pântece. Şi încă o triadă: căutarea în spaţii in care nu vine nici pasărea măiastră; Apoi jivinele, apoi vietăţile: cele din ape, cele de pe uscat şi cele zburătoare; şi în sfârşit, până la capătul lumii, ciocârlanul.

Toiag de fier pe drumul pribegiei. Cerc zdravăn de fier care, simbolic, trebuie să cedeze şi să se nască fiul Tău. Formula rituală, rugă repetată, face ca dang! să plesnească cercul şi să se nască pruncul împărătesc. Peştera microcosmică a pântecului aduce împlinirea cuplului adamic prin naşterea pruncului după neodihna căutării urmată de ospăţul nemuririi.

Ciocârlanul este o semidivinitate, un simbol arhetipal al năzuinţei de ridicare. Un suflet pasăre care a trăit dorul. Ciocârlanul, pasăre gri cenuşie cu moţ este bărbătuşul ciocârliei. Ciocârlanul va fi călăuza tinerei pentru a ajunge în locuri îndepărtate şi inaccesibile. Este pasărea-ghid. Un ciocârlan şchiop vine la chemarea Sfintei Duminici şovâlc, şovâlc… Pe-acolo m-a purtat dorul, de mi-am frânt piciorul… Şi când ciocârlanul pe jos, când drumeaţa pe sus, când ea pe jos, când ea pe sus. Şi când biata drumeaţă nu mai putea nici pe sus, nici pe jos, o lua pe aripioarele sale şi după atâta amar şi trudă, au ajuns la gura unei peşteri   intrarea în solar, în raiul Mănăstirii de tămâie, în cosmic.

 Fântâna, de obicei simbolul energiei vitale, serveşte ca depozitară a obiectelor preţioase de care are trebuinţă tânăra. Este momentul în care bogăţia o ademeneşte şi o pierde pe maşteră. Pentru a ajunge la soţ, călătoarea renunţă la darurile care lucrau singure, pentru că trebuie să se prezinte în frumuseţea şi simplitatea feminităţii.

Călătoria a ajutat-o să se cunoască pe sine şi să evolueze. Călătoria iniţiatică a reunit perechea primordială. Călătoria interioară şi exterioară şi-a atins scopul. Călătoria-pelerinaj către propriul sine pentru ispăşirea păcatului nesăbuinţei este purificator.

Puterea sapienţială este grăitoare. Dualitatea mască diurnă şi nocturnă dispare făcând loc împlinirii prin nuntire cosmică şi prin pedepsirea nedreptăţii. Acum apare „Soarele de la miezul nopţii” pe care numai iniţiaţii Ion Creangă şi Vasile Lovinescu îl percep.

Intuim multe elemente de psihologie abisală şi de psihanaliză. De asemenea, ecouri, rezonanţe şi interpretări din psihologia modernă: Freud, Adler, Jung. Arhetipurile lui Jung şi simbolurile primordiale. La nivel psihanalitic, „eul” feminin porneşte în căutarea „sinelui” masculin.

De altfel, pielea reprezintă limita dintre eu şi non-eu care separă lumea interioară de cea exterioară. Principiului masculin îi corespunde logosul creator, raţional. Principiului feminin îi corespunde erosul instinctiv, sentimental. „Eul” feminin se împlineşte prin „sinele” masculin. Anima şi animus. Sfera conştientă a bărbatului versus sfera inconştientă a femeii. Ritmuri pentru nunţile necesare. Cu trimiteri spre Riga Crypto.

Pentru hermeneutul fălticenean, Ion Creangă nu este doar povestitorul hâtru din Humuleşti, ci un iniţiat, un depozitar al tradiţiei.

Ceea ce am îndrăznit şi încercat să demonstrez. Ion Creangă este un iniţiat, un scriitor adânc şi complex, un nemuritor ce a trecut proba timpului.

Povestea porcului rămâne o Opera aperta cu o pădure de simboluri din culturile arhaice şi moderne. Ceea ce a dovedit în mod strălucit mitologul, eruditul şi iniţiatul Vasile Lovinescu.

MIOARA GAFENCU

* Comunicare prezentată la Colocviul Vasile Lovinescu, Fălticeni, 2023

N.R. Am renunţat la note şi la bibliografie în pagina de ziar pentru fluiditatea lecturii. Acestea se vor regăsi în volumul documentelor Colocviului.