Într-o lume plină de provocări şi greutăţi, experimentarea păcatului, a suferinţei şi durerii sufleteşti ori a conflictelor interioare este inevitabilă. O metodă preţioasă şi unică, prin care vindecăm sufletul, pansăm conştiinţa şi ne împăcăm cu Dumnezeu este Taina Spovedaniei.
Acest act sfânt de iertare a păcatelor a fost înfiinţat şi transmis de Mântuitorul Iisus Hristos după Înviere, când „a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). Tot Fiul lui Dumnezeu ne spune că cine păcătuieşte este rob al păcatului (Ioan 8,34).
Aşadar, de ce să ne spovedim? Pentru a fi liberi! Spovedania ne despovărează sufletul şi ne ajută să nu ratăm supremul sens al vieţii pământeşti: asemănarea cu Dumnezeu. Părintele Zaharia Zaharou spunea că preotul, prin spovedanie, conlucrează cu Dumnezeu pentru a face dumnezei.
Prin denunţarea păcatului şi dezicerea de acesta, prin sinceritatea şi căinţa noastră, manifestate în Taina Spovedaniei, nu facem altceva decât să ne deschidem sufletul înaintea lui Dumnezeu. Duhovnicul este „martorul” prin mâna căruia Dumnezeu îl reintegrează în har pe fiul cel risipitor, care şi-a venit în sine şi s-a căit pentru păcatele săvârşite.
Principala calitate a duhovnicului trebuie să fie dragostea, de care se leagă iertarea, compătimirea, discreţia, înţelegerea fără judecată şi disponibilitatea de a conduce treptat sufletul spre un progres spiritual. Scopul duhovnicului este acela de a stârni în credincios dorinţa de mântuire. Părintele duhovnic este un ghid spiritual care ne ajută să restabilim comuniunea cu Dumnezeu, Tatăl nostru Cel Ceresc.
Însuşirile unei bune spovedanii sunt următoarele: să fie sinceră şi nesilită, să fie făcută cu părere de rău şi fără de ruşine, să fie hotărâtoare şi rodnică. Canonul pe care îl primim după spovedanie nu este o pedeapsă, ci un medicament, un tratament care ne îngrijeşte rănile sufleteşti şi ne vindecă.
În final, dacă dorim să simţim pacea şi bucuria unei relaţii vii şi personale cu Dumnezeu, e nevoie să ne smerim şi să ne plecăm genunchii sub epitrahilul părintelui duhovnic, mărturisind cu toată fiinţa noastră: Al Tău sunt eu, Doamne, miluieşte-mă!
Arhid. IONUŢ ISOPESCU
Comentarii